miercuri, 5 august 2009

The Auschwitz Syndrome


HA! In postarea anterioara am vorbit despre George Sodini...insa ceva din "jurnalul" sau mi-a luat ideea de pe limba...sentimentul ca traiesti ca un robot,ca te trezesti,mananci,te duci la munca,te intorci acasa,mananci din nou,si te culci...ei bine acest "proces" poarta numele de sindromul Auschwitz.Din pacate,multi traiesc astfel.Am ajuns la concluzia ca exista 3 categorii de oameni: prima categorie sunt cei care sunt complet liberi,se distreaza,fac ce vor,se duc unde vor cand au chef,a doua categorie sunt cei de mijloc care traiesc cum pot,se bucura viata asa cum e,chiar daca nu le ofera cine stie ce,iar a treia categorie,cei care au senzatia ca sunt inchisi intr-o cusca,intr-un lagar mai bine zis,unde "gardienii" sunt stapanii iar prizonierii devin sclavi.Am cunoscut multi oameni care au pretins ca se simt asa,insa,nu toti au dovedit-o.Nu este nimic "grozav" sa te lauzi ca nu te lasa taticul la discoteca sau "cu baietii" la nu stiu ce meci,petrecere,bla bla bla,asa ca stop it.Izolarea face ca subiectul sa se simta inchis intr-o carcera invizibila.Desi merge,respira,mananca si vorbeste normal,intotdeauna se ascunde ceva in interior,undeva adanc este terenul de joaca al suferintei.Asa cum prizonierii din celebrul lagar se obisnuisera sa fie treziti cu pumni,picioare sau lovituri de bici,sa manance viermi si sa adoarma in propriile excremente,asa si subiectul simte o persecutie continua,senzatia ca este nedreptatit sau inselat,si cea mai dramatica parte,urletul intern.Orice persoana devine frustrata la un moment dat,insa nu isi poate scuipa of-ul asa simplu ( pai s-ar uita oameni crucis daca ar auzi delicatese ca "de ce eu" sau "du-te dracu" aruncate catre cer sau catre un omulet invizibil ).Acest "sindrom",ca tot l-a botezat nenea Sodini asa,este destul de real si uneori asemanat cu tanara si nelinistita schizofrenie sau psihoza.Veste buna! Poate fi tratat! Un prieten,un zambet afisat de persoana potrivita,sau o plimbare linistita in parc poate schimba starea de spirit a suferindului.
"You can buy a pill,but you can't buy a friend"

Descent into madness


Se pare ca vara e sezonul stirilor bune.Cazul lui George Sodini,care pe 4 august a ucis 3 oameni si a ranit inca 9 intr-o sala de forta,apoi s-a sinucis mi-a dat putin de gandit ( la fel ca Virginia High Tech,Columbine si altele ).
Insa ce e curios este ca a tinut un fel de jurnal sub forma de blog...apropo tipul spunea ca nimeni nu se uita pe blogul ( ceea ce m-a dus cu gandul la ceea ce a spus azi Narcisa ).Blogul e coborare in infern,in mintea unui om care nu a mai putut rezista singuratatii.In plus,ura fata mama si fratele sau il macina neincetat,in ciuda faptului ca,citez,"exercitiile fizice m-au ajutat sa scap de sentimentul de furie".Furie,singuratate,frustrare,dorinta,ura,oare acestea sunt ingredientele care transforma un om intr-un criminal ? Se considera un individ neinteles...un neadaptat social care cersea o prietena,un prieten oarecare.Un om care nu era alcoolic,nu era ciudat,nici urat,nici nici nici,era o PERSOANA,termen folosit din ce in ce mai putin in ziua de azi.Sincer,in timp ce jumatate din mine urla "bine le-a facut",cealalta jumatate inca se gandeste cu ce parte sa tina.Multi ar spune "era un ticnit,a ucis oameni nevinovati!".Mda bine,dar in ziua de azi se moare cu miile si lumea petrece pe ritmuri...orientale."PAI DA! Ce ne pasa noua ca mascariciul ala e singur ? Poate e emo! Hai sa radem!" HAHAHAHA...asta ar spune orice om normal care isi plateste taxele,mananca de la fast-food sau stiu eu de unde,si se duce la baie unde isi face treburile afisand un ranjet tamp.Insa omul acesta a trecut prin iad si inapoi,a infruntat demonii personali si a ucis temporar durerea in speranta ca ziua urmatoare i-ar fi oferit ceva mai bun.Insa toti vedem la fel nu ? Un tampit care a ucis 3 persoane nevinovate,fericite,cu vieti implinite.Mi se face rau ( cred ca de la porumb ).Insa,in timp ce restu prefera sa arunce cu tot ce le pica la mana in numele dansului eu as dori sa spun un sincer Odihneste-te in pace!
Pentru cei interesati de blogul lui adresa este aceasta:
http://abcnews.go.com/US/story?id=8258001&page=1

luni, 3 august 2009

Sweetest Maleficia


Am un interes deosebit pentru oamenii care nu numai ca au creat,dar au avut si un apetit al distrugerii nestapanit.Ador pur si simplu sa vad distrugere in jur,prin distrugere omenirea a evoluat,iar prin creatie a continuat sa respire.Verbele a ucide,a distruge,a casapi,a rupe,a bate,etc,nu sunt doar simple cuvinte,iar cuvantul "ura" care si-a pierdut sensul deoarece oamenii au inventat "enervarea".La orice oamenii se enerveaza,nu mai exista "ura",doar prostii urasc...dar de la nasterea lumii pana acum ura a creat,si ce sentiment dulce pentru cei care stiu sa-l exploreze.In literatura,arta,muzica,toti au construit insa prin Antichitate si Epoca Medievala,oamenii si-au aratat puterea prin decadere.A decade inseamna a renaste,insa uneori renasterea nu este tocmai benefica.
Las filozofiile deoparte si trec la un personaj pe care il ador,si da e un ucigas in serie...ce simplu suna...a ucis si aaaa cam atat...CE SIMPLU?!?! dar nu e chiar asa...
"Împotriva lui Gilles de Rais s-au emis patruzeci şi şapte de capete de acuzare, derivând din trei categorii de erezii: mai întâi, „ abuz de privilegii clericale " (atacul împotriva lui Ferron); în al doilea rând, „ conjuraţie demonică "; iar în al treilea rând „ perversiuni sexuale " îndreptate împotriva copiilor."

Da,un adevarat om care a cunoscut pe langa miere,sulf pur.A gustat carne calda si putreda,un om pentru care o fiinta umana reprezenta doar un obiect,o fantezie pe doua picioare.Nu ma pot abtine sa nu ma gandesc,sa nu intru pentru cateva clipe in pielea sa,sa trec de tot ceea ce bate la ochi sa incerc sa aflu ce gandea...oare decaderea a facut din el un inger al mortii,sau a fost nebun...iarasi un termen "neinsemnat"...nebunia este puterea haosului,un catalizator pentru toate intrebarile la care nu au putut fi gasite raspunsuri decat prin incercari.Nu ma pot abtine sa nu-l ador pe acest om care in nebunia sa a gasit un refugiu.
Cineva mi-a marturisit ca nu intelege ce doresc sa zic prin "sentiment".Ei bine,tocmai acea persoana este periculoasa,a nu cunoaste propriile "euri" este o eroare in constructia naturii proprii.

"După o serie de sase şedinţe si după audierea a o sută zece martori, instanţa i-a supus pe Gilles de Rais şi pe servitorii lui la torturi, ca să obţină de la ei mărturisiri complete. Unul dintre servitori, Etienne Corillait, a declarat următoarele:

„... ca să-si practice actele de desfrâu cu băieţii si fetele menţionate, împotriva cursului naturii, el îşi lua mai întâi mădularul în mâna stângă sau dreaptă si şi-l freca, până când devenea erect si pulsând, apoi şi-1 plasa între picioarele băieţilor sau fetelor, fiind indiferent faţă de organul feminin natural, şi-si freca membrul viril pe pântecele numiţilor băieţi sau fete cu o excitare libidinoasă, până ce-si arunca sperma pe stomacurile lor... după ce avea un orgasm... avea o plăcere deosebită să observe cum sânt separate capetele copiilor de corpul lor. Uneori, le făcea o incizie în ceafă, pentru a-i face să moară încet, moment în care devenea foarte excitat şi, în timp ce ei sângerau de moarte, el se masturba uneori pe ei, iar alteori o făcea după ce muriseră si corpurile le erau încă fierbinţi..."

Informatii luate de pe:http://www.avoconsult.ro/crime-criminali-in-serie-cazuri-celebre-de-rais-gilles.html

miercuri, 29 iulie 2009

Back for more


Ehe m-am intors! si nu,nu am urmat nici tratamente,nici sfaturi ori altele insa zilele trecute au fost...interesante.M-am impacat cu mine (cel putin o parte) insumi cat de cat dar inca simt un tremur interior.M-am intors exact ca pe vremuri...si acum tin minte cum veneam la scoala imbracat ca un boschetar si toti aveau ceva de comentat...vesnica intrebare...ce aveam atunci si nu mai am acum ? Riscul! Simtul riscului,ca fac ceva si nimeni nu are ce sa-mi faca...well a revenit! Si inca cum! Abia astept sa dau frau liber simtirilor...abia astept sa-mi zica cineva,oricine ceva,orice numai sa simt ca sunt doar un "boschetar nespalat",sa ma rastesc,sa amenint,sa bat...meeemoriiiies ( vorba pisicii ).
So cu ce sa incep ( vorba anarhistului ) OH I KNOW!!! Ce ar fi sa gasesc pe cineva care arata destul de om si sa ma joc putin...just like the good times! Numai ca acum nu mai e niciun Ionut pe care sa aperi de manelari,niciun Popicu pe care sa-ti faci joggingul de dimineata ,niciun Bazavan la care sa te duci in pauzele scolare si sa mananci branza (!?!) si sa bei Cola.Much better! No limits brother,just smoke your gun 'till it blows.
Oh si ce placere sa reascult Black Sabbath,Dio,Death,Blind Guardian si altele care pe vremuri m-au facut sa tremur de emotie.
Vorba maestrului "Take the water and wash your face with pain"...
Sincer,am ajuns sa ador radio Metronom! Ador tot ce facem acolo,ador totul,m-as muta acolo numai sa stiu ca raman,am ajuns addicted de atmosfera,de carisma celor din jur si mai ales de faptul ca pot sa aleg MUZICA MEA! Asa e manelarilor! Puteti sa-l lingeti la veverita pe guta si ceilalti strumfi ai vostri! Si ce daca cei de la Antract au fost prieteni cu adi de la ciorovarla in liceu...tot roacari raman dom'le vorba lui Paur.
In plus,amintirile ma imping ranjind unde vor ele,si acelea nu le pot ucide,nu poti ucide ce e deja in tine.Insa pot ucide ce e real si "ucigaltoaca" tot va avea un rol...rau sau...bun!? de ce nu ? We shall see

duminică, 19 iulie 2009

Orice lucru moare,dispare,se dezintegreaza si reapare...asa ca asta voi face si eu...voi muri putin si imi voi lasa ideile si gandurile sa umble libere prin minte fara a le afisa pe undeva...

luni, 29 iunie 2009

Omul-zar din mine


Hazardul si haosul sunt distractive rau! Nu mi-am imaginat ca sa risti atat de mult poate fi atat de distractiv si revelator.Am pus optiunile acestea pe hartie si am aruncat zarul...
Fata 1: Sa scot capul pe geam si sa urlu "Satana va sodomizeaza nevestele" cat ma tin bojocii
Fata 2: Sa stau sa citesc toata seara
Fata 3: Sa o violez pe gagica mea
Fata 4: Sa merg acasa la gagica mea sa-i dau o floare si sa flirtez cu Vali (se stie el cine e)
Fata 5: Sa merg la Teti in camera si sa-i zic ca stiu ce are in dulap jos (it's a secret nobody has to know...)
Fata 6: Sa scriu un mail celor de la Europe Direct sa le spun ca sunt niste sataniste de doua parale si ca pana si lui nea Luci i-ar fi rusine sa violeze pe cele care se afla in conducere acolo si ca restu sunt niste pampalai obsedati de diplome
Destule chestii nu ? hmmm din pacate a iesi fata 2 :( data viitoare ma gandesc la unele mai indraznete...

duminică, 28 iunie 2009

Sindromul "Lloyd"


Voi descrie ceva care imi provoaca...sau mai bine zis imi provoca,un comfort psihic deosebit.
Imi amintesc acum un an,cand am venit din oras dupa ce m-am plimbat cu bunicul meu,aveam chef sa vizionez un film deosebit...am ales "The Shining" si as putea spune ca filmul acesta imi creeaza un comfort atat psihic cat si fizic sa zic asa.M-am asezat la calculator am pus dvd-ul si l-am lasat sa ruleze.Am ajuns in momentul in care Jack Nicholson intra in barul hotelului si se trezeste fata in fata cu un barman pe nume Lloyd...un personaj care desi poate a fost putin subestimat sa zic asa...as sublinia in primul rand tinuta sa rosie,gulerul sau aduce aminte cunoscatorilor de felul in care diavolul este parodiat in cultura americano-engleza: un tip inalt,bine facut,de varsta mijlocie,cu un zambet misterios pe fata si mai ales dotat cu un accent superb si politicos pe deasupra.Dialogul dintre cei doi este un calmant,un "painkiller" pentru desertul de singuratate din hotel.Dialogul doreste sa linisteasca spectatorul,aducand un mic comfort,o asigurare ca totul e bine si personajul acela a ramas de dragul muncii sale intr-o debara pentru a-si continua munca dupa plecarea tuturor desi este doar un fragment al nebuniei.Barmanul,il inveseleste pe domnul Torrance (Nicholson) desi nu spune mare lucru,insa accentul si privirea sa spun mai multe decat dialogul.
Comfortul meu (daca mai este careva acolo care este de acord sa ridice mana) sta in acest dialog si mai ales in personaj.Siguranta falsa din tonul ambilor schimba atmosfera tensionata...pana si domnul Torrance se destinde si isi varsa amarul in fata barmanului.Am analizat scena de multe ori si am avut acelasi sentiment.Un om care este dezgustat de familia sa bea un pahar de "bourbon on the rocks" fiind servit de un barman care are insusiri ce il arunca in randul personajelor de coloratura demonica.Chiar si pentru domnul Torrance el reprezinta un umar de plans.In infernul singuratati unde sotia si copilul sau se zbateau sa-si pastreze sanatatea mentala,domnul Torrance nu are griji! Bea,isi varsa amarul,iar spectatorul rasufla usurat ca nu a pus mana pe topor inca...unii asta asteapta dar asta e alta poveste.Stiu ca acest film a fost povestit,repovestit,analizat,parodiat,etc dar Lloyd este personajul meu preferat din tot filmul :)) calmul sau misterios ma face sa zic in gand "wow uite alta persoana!".Vorba lui Jack..."I like you Lloyd!"

sâmbătă, 27 iunie 2009

Cand pietrele se revolta


Acum ceva timp am zis ca mi-as dori sa ma uit peste ce are de oferit Facultatea de Geologie si Geofizica...nu prea m-am uitat din motive care le-am uitat.Insa cartea "Strigatul Pietrelor" de Hikaru Okuizumi a trezit in mine un interes pentru...pietre.Tipul din carte,Manase, are o pasiune mistuitoare pentru diferitele tipuri de roci care le aduna indiferent de imprejurari.Chiar si in timpul razboiului in timp ce se alatura unui grup de soldati japonezi imperiali,nu isi pierde pofta pentru rocile stralucitoare si misterioase.
Romanul se bazeaza pe sintagma "Pana si cea mai mica pietricica reprezinta o marturie despre istoria Universului".Fiul lui Manase prinde aceasta indeletnicire mai rapid decat tatal sau si chiar il depaseste prin entuziasm si vointa.
Insa amintirea grotei unde a petrecut o noapte in timpul razboiului alaturi de camarazii sai semi-morti il bantuie precum o crima."Grota aceea reprezinta iadul pe pamant pentru mine" a zis la un moment dat dupa multi ani in care amintirea grotei a devenit doar un cosmar.Din contra,grota reprezinta o gaura in timp,un loc unde personajul principal se metamorfozeaza intr-un vierme si desluseste umbrele trecutului.Pentru personaj,strigatul pietrelor reprezinta propriile temeri,peisajul intesat de cadavre despuiate si roase de muste.Reprezinta un cuget tinut langa suflet.

joi, 25 iunie 2009

Scartait

Aaa ador ploaia! Ador cum tunetele zdruncina linistea si fulgerele se reflecta in orice...ce pot fi mai frumosi decat norii negri inghitind speranta pamantului ? Oamenii multicolori dispar inghititi de intuneric,culorile din obraji le pier,totul piere.O amorteala imi cuprinde mainile in timp ce scriu.Urmeaza gatul...si coboara.Pieptul pulseaza o ultima oara si cu zvacniri violente isi pierde suflul.Tunetul acopera oftatul,fulgerul intra prin mine desi e la kilometri distanta.Imi place sa cred ca locul acesta nu e facut din otrava,ca fata nu e din foc iar stropii de afara sunt formati din apa...cel putin deocamdata.
Inghit in sec si ma privesc ca un spectator...moment de liniste suprema.Interiorul scartaie

Avenge


Afara a venit furtuna din nou si tunetele imi bat in cap ca inima cand sunt panicat.
Ma gandeam si reflectam o buna bucata de timp...oare razbunarea este un motiv de a trai ? E o intrebare care ma macina de mult timp.Merita sa te razbuni ? Sa ucizi ? Sa simti gustul sangelui ?...atatea citate m-au facut sa ma intreb daca nu cumva e o pierdere de timp insa...am putut spune ca m-am razbunat si da poate am fost prost dar a meritat din plin.Am simtit ura curgand prin vene in timp ce ochii mi se aprindeau si sangele imi clocotea.
Vad un fulger pe ferastra cum taie pur si simplu vazduhul...si totusi cum ar putea careva sa-si traiasca viata in razbunare ? De unde resurse ? Mancare,odihna,nevoi fizice...si multe altele.As putea spune ca am admirat intotdeauna oamenii care au ca scop razbunarea,care isi traiesc viata doar sa ucida pe o anumita persoana care le-a facut rau.Prea multe pentru a fi enumerate...oamenii au pierdut insa rostul cuvintelor si ideilor.Toti au luat-o pe drumul banalitatii speriindu-se de calea insangerata.Si apare intrebarea ca ma bazaie si ma nelinisteste...oare pot sa ucid ? Oare pot sa rasucesc cutitul in cineva fara a simti compasiune ? Nu stiu...psihicul meu e destul de slab tocmai de aceea incerc sa-l intaresc creand scenarii,vise,ganduri cat mai oribile...pentru a intari toleranta in ceea ce priveste violenta si razbunarea.E un stil de viata murdar si nu cred ca ar mai putea fi cineva care sa-l accepte asa usor.E o cruce inchipuita in asa fel incat sa ataci tot ce te atinge.
Tin minte ca cineva a zis "daca vrei sa ma ucizi,uraste-ma,dispretuieste-ma,traieste viata la cel mai de jos nivel si ocoleste tot ce tine de ea"...banuiesc ca asta mi-a stat in gand ca un ghimpe si prinde ocazia sa iasa la suprafata.
Da,as putea trai asa,sa dispretuiesc sa urasc...am facut-o pana acum de ce nu as continua ? Recunosc insa,m-am lasat prea moale,am fost prea moale cu cei din jur doar din mila si din speranta ca se vor schimba.Nu stiu...asta e singura replica ce imi traverseaza mintea...nu stiu.Ma indrept spre un drum care se sfarseste undeva jos,in intunericul de nepatruns,intr-un loc care imi face sangele sa inghete.Nu vreau...nu doresc aceasta cale dar se pare ca de ales am prea putine.Mi-e frig,atat de frig incat pana si aerul din camera ingheata odata cu mine.
Am un deja-vu...acelasi sentiment acum mult timp in urma...inca aud pasii spargand linistea din parc in miez de noapte in timp ce respiratia sacadata crestea in ritm.Si ninsoarea,gheata,arsurile ce le simteam in maini...nu vreau acolo nici sa fiu taiat.Se pare ca trebuie sa ma alterez pentru a trai,trebuie sa inghit miezul si sa-l ingrop sub tone de sentimente si auto-compatimire.Urasc partea asta...vorba aceea

marți, 23 iunie 2009

Landmines have taken my...

Iata o zi frumoasa.Frumoasa nu ? Haideti puradei pe camp sa adunati flori si buruieni si sa va bucurati ca nu v-a luat D-zeu viata.
Am fost azi la dentist iar in imaginile care urmeaza puteti observa adunarea de hemoglobina ca rockerii la un concert Marduk...



Aici e gura mea minunata cu un tampon ca la fecioarele de 13 ani care primesc "binecuvantarea" sangelui



Aici este tamponul insusi...minunat nu ? Cu bale si sange si de toate...deliciu pentru adolescentii care au ramas hipnotizati de mega-succeso-porcaria Amurg si care inca cred ca boala Porpheria este cool.
Iar pentru cei necunoscatori asta patesti dupa o extractie...

luni, 22 iunie 2009

Pot sa sar din copac!


Bravo mie...ce porcarie de inceput...in fine in acest moment simt ceva arzand in mine.Nu,nu e vorba de ceva pervers,e o energie,un fel de supradoza de adrenalina care imi pulseaza in vene.Parca mainile imi ard si am impresia ca pot face orice.Ciudat...n-am mai simtit asta de mult timp,de cativa ani cand pe alergam ca dobitocul prin parc la 12 noaptea pe viscol in timp ce Bubu dormita in foisorul amplasat strategic in fundul parcului.Atunci tin minte ca eram intr-o perioada in care totul parea hopeless si doream sa intru intr-un echilibru,sa semnez un tratat de pace cu mine insumi.Am reusit...insa pentru putin timp.Am renuntat la alergat si exercitii fizice la miezul noptii.De ce ? Sincer,nu stiu.
Si din nou mi se pare ciudat ca desi uneori cad ca un bolovan si nimic nu ma poate ridica,puterea aceea nu e prezenta.Daca as avea o rezerva cat se poate de mica din aceasta energie pentru "zilele negre" cu siguranta m-as pune pe picioare.Insa nu...nu va tine mult asta o stiu.Pana dimineata va disparea orice urma.
E trist...corpul face sacrificii singur,ucide si sinucide orice doreste din mine fara a avea control.Am incercat de multe ori sa urlu in mine in speranta ca vreun organ ma va auzi si va inceta insa nu merge asa de usor...nu e ca in carti sau filme.
Si iata cum imi reamintesc de "Ave Maria" o melodie ultra-super cunoscuta care pentru crestini e un imn.Eu nu am auzit prea des aceasta melodie.Si atunci la tv oricum...insa efectul melodiei lui Schubert este uluitor.Ma smulge din mine si imi sopteste ceea ce doresc sa aud...si simt cum pot! Cum pot sa traiesc,sa sper,sa orice...
Poate intr-o zi voi avea vointa si puterea necesara sa devin ceea ce doresc,sa fiu un om care are atata putere incat sa inspire si celor din jur.Sunt momente cand simt nevoia sa comand sa fac ordine si reusesc.Cand sunt certuri intre cei dragi le aplanez cu o hotarare si Ii impac.As vrea sa fiu asa mereu,sa am puterea aceasta,as vrea am motive sa fiu mereu asa,sa nu ramana doar un vis...dar cine stie...

duminică, 21 iunie 2009

Sinceritate


Cred ca a venit momentul sa recunosc ce doresc de la mine,nu din partea altora sau de la viitor,ce mi-as dori,cum mi-as dori sa fi fost/sa fiu...

Pai mi-as dori sa fiu cinic,desi radeam de un fost coleg si ma distram copios pe seama lui si a cinismului sau,as prefera sa fiu ca el...

Mi-as dori sa fiu indiferent.Oricat as incerca nu pot,ma zgandara ma taie ma oripileaza ca nu pot sa fiu...prea multe emotii prea multa exteriorizare

Empatic...daa mai ales asta.Nu am invatat niciodata cum as putea sa accept alte persoane asa cum sunt,restu intrand intr-o categorie negativa.Un coleg e empatic desi la exterior pare un manelar de doi bani (vedeti! niciun pic de simpatie pentru el) in interior e un ingeras,un Mos Craciun plin de cadouri...

Nu am rezistenta psihica cine stie ce...ma bazez pe imaginatie unde lipseste rezistenta...creez scenarii si personaje dar macar recunosc :D mi-as dori sa fiu mai rezistent cand se intampla ceva sa nu fiu atat de sensibil

Pe scurt nu-mi place de sensibilitatea mea emotionala...ma oftic atunci cand toti in jur stau departe si rad si eu simt nevoia sa stau serios si sa analizez totul la rece.Nu mai vreau asa...dar nu am ce face,sunt bland si cred ca si daca as fi batut nu m-as razbuna atat de crunt.Pentru ca e vorba de mine...daca e vorba de cineva la care tin ( se stie ) atunci cu siguranta as face crima si as rade cu pofta.Pana si personalitatea se cam contrazice cred...ori sunt bun ori sunt nea' Luci,nu ma pot gasi...cred ca sunt genu de persoana "3 in 1".

Si inca ceva ma enerveaza...spiritul de sacrificiu...din cate stiu prea putini il au si il folosesc exact cand nu trebuie.Insa eu exagerez de-a dreptu'.Am ajuns sa imi dau si haina de pe mine pentru cineva drag sau pentru o persoana nevoiasa care cere ajutor.

Mie nu imi place cum sunt...nu ma simt in propriul corp.Tot am impresia ca pot sa dau pielea jos ( un fermoar fiind ascuns pe undeva normal ) si sa ies la o plimbare fara a fi nevoit sa car hoitul dupa mine.
O sa incerc sa devin o persoana echilibrata dar cu anumite sacrificii referitoare la drumul pe care ma incapatanez sa-l urmez.

P.S. Poza imi reprezinta dantura mea avand in vedere ca dintii o iau la sanatoasa din cauza unor plombe prost plasate...run teeth RUN!!!

Frisoane fierbinti


"Couldn’t save you from the start
Love you so it hurts my soul
Can you forgive me for trying again
Your silence makes me hold my breath
Time has passed you by

Oh, for so long I’ve tried to shield you from the world
Oh, you couldn’t face the freedom on your own
Here I am left in silence

You gave up the fight
You left me behind
All that’s done’s forgiven
You’ll always be mine
I know deep inside
All that’s done’s forgiven" Within Temptation - Forgiven

sâmbătă, 20 iunie 2009

Documentele Clubului Pickwick (1985)


Dintr-o vorba in alta,am ajuns azi in timp ce discutam cu un prieten despre un serial care mi-a luminat putin diminetile acum cativa ani.Serialul numit "Documentele Clubului Pickwick".Serialul prezinta o atmosfera in stilul lui Charles Dickens,fiind inspirat dupa cele doua volume cu acelasi nume.
La fel ca si in opera noastra bogata,cele doua volume parodiaza societatea iar personajul principal Domnul Pickwick construieste cu fiecare pagina caracterul unui personaj nou.
Insa m-am cam emotionat si am scris atat de carti cat si de serial...recunosc,nu am citit cele doua volume insa in viitorul apropiat le voi pune pe lista.
Serialul pe de alta parte e un Seinfeld in stil victorian,unde personajele isi joaca rolurile improvizand anumite actiuni din epoca actuala.
Oricine ar avea ocazia sa vada macar un episod cu siguranta ar fi atras de umorul cinic,tipic englezesc si de nazbatiile actorilor.

joi, 18 iunie 2009

Incet incet...


Asta tin minte ca imi spuneau multi pensionari cand eram mic,ma rog si in ziua de azi aud aceleasi lucruri,neschimbate.Alteori mergand aud discutii frumoase..."v-a trecut boala","dom' Dumitru sunteti viu","am auzit ca v-ati imbogatit"...si altele...ma amuza cum pot sta oamenii in parcuri cu puradei,catei,batranei,etc,ma gandesc ca acesti oameni au avut o oarecare speranta in viata,un vis,nu stiu par ireali.Imi este greu sa cred ca cineva puternic poate ajunge atat de...neajutorat intr-o perioada nu chiar atat de mare.Pana la urma oamenii fac parte dintr-un malaxor enorm...murim traim murim traim...pana cand ? Ma macina gandul ca as putea muri candva dar m-as putea trezi in alt trup,in alta lume,luand de la capat viata.Sincer nu vreau...pur si simplu nu doresc,mi-as dori sa stau acolo sus unde un norisor rezervat ma asteapta.Ha,cand eram mai mic si necopt ma gandeam ca pana si acolo sus e un fel de viata,ca am apartament cu tv si baie si ca in fiecare dimineata merg la servici in Rai unde ma ocup de cei proaspat "pescuiti".
Asta era pe vremuri dar indiferent cum ar fi acolo sus sau jos n-am nimic de reprosat,n-am creat eu lumea...insa am dreptul la intrebari.Am senzatia ca plutesc undeva intre cele doua lumi.E ciudata senzatia dar il inteleg pe Dante care a calatorit ( cel putin literar ) prin cele trei planuri.
O zi in Rai ? Un zambet din partea celei care imi sta alaturi.O zi in Purgatoriu ? Singuratatea unei zilei in care o carte buna sau macar un film imi tin companie.O zi in Infern ? Destul de multe exemple...de la rautatea celor din jur pana la acceptarea unor "noduri in papura".Dar nu numai! Sunt mult mai multe planuri,prea multe pentru a fi explorate de o singura persoana sau chiar de toata specia.Insa fiecare nimereste in maxim trei dintre ele pe care le numeste...clasic.
Din fericire pot sa explorez si planurile altora...sa interactionez cu multumirile si nemultumirile fiecarei persoane in parte,sa inteleg ce ticaie in fiecare.Uneori e prea greu si renunt dar imi revin si...incet incet...inteleg.

miercuri, 17 iunie 2009

He heee part 2


Revenim la Horica...nu-i asa ca va place ? Neah glumeam ca stiu ce ganditi.Sa va mai povestesc de el,ce tip e...musculos nevoie mare si cu o moaca de pica porumbeii cu tot cu vrabii si mierle.El se trezeste de dimineata ca un trol dupa o perioada de hibernare,deschide ochii si aude o voce..."ridica-te si umbla"...da ma da acuma,zise el usor iritat.Se ridica se duce la baie si isi face treburile ( amundoua,amantrei,cate o putea ) apoi isi trage doua palme si se uita in oglinda,sparta bineinteles.Iese din baie,bombane cateva spre masina de spalat de care tocmai s-a impiedicat si apoi casuna pe Doina...ce te holbezi femeie ? ce vrei ? lasa-ma...saraca femeie il priveste si zambeste nesigur.Inca o zi proasta pentru Horica,gandeste ea.Apoi dupa ce mananca se baga la calculator si incearca sa silabiseasca pe franceza...gar-con,nu e bine fuck,ga-rc-on,nici asa,dammit...3 ore mai tarziu...deci e g-ar-co-n,numai gata m-ai jumulit.Se holbeaza cateva minute pa mail sa vada ce eurodesk-ul lu peste a mai primit...aa 40 de mailuri de la europe direct alias satana in parcul de distractii,ce mai vor ba astia ia plecati ca ma virusati.Se ridica morocanos si Ii iese Bubu in cale...ce faci ? n-ai nevoie la baie ? du-te ma...lasa-ma omule n-ai ce face,mars...bine ma cum zici tu.Se arunca pe fotoliu in camera si se apuca de o punga de popcorn nedesfacuta dar nu inainte de a admira saracele floricele prin punga.Deschide punga...incepe sa puta a ciorapi nespalati de la popcorn ( sau chiar de la ciorapi cine stie ) si baga in el pana raman doar niste graunte parasite pe fundul pungii.Arunca punga langa ghiozdanul kaki de 15 lei care e rupt in 10 locuri si continua sa se rupa singur doar sa-si curme suferinta...afara e o zi superba cu soare,pasarele,iarba verde...mai lasa-ma vreau furtuna sa stiti si voi ce simt ba...mai Horica ma astampara-te!

Freaky


Ceva e dubios.Ametesc numai cand ma gandesc...dar mai bine sa incep ca deja devin plictisitor cu toate "wow-urile" de gura-casca.
Este vorba de cartea "Nebunii din Brooklyn" de Paul Auster care m-a uimit pur si simplu.Nu ma apuc sa fac recenzie la carte ca as putea fi numit in zece feluri in zece limbi...vreau doar sa subliniez pe de-o parte puterea personajului principal,Nathan Glass,un batranel simpatic pana in 60 care inca are puterea sa lupte nu numai pentru el ci si pentru cei la care tine,iar pe de alta parte usurinta dubioasa si poate exagerata prin care fetita pe numele de Lucy in varsta de doar noua ani isi gaseste drumul exact unde trebuie.Fetitele aste de noua ani...nu stii niciodata cand iti pica pe cap de la nu stiu ce ruda indepartata...in fine,am fost uimit prin cate trece batranelul avand in vedere ca era diagnosticat cu cancer la plamani desi nu fumase niciodata.
Aventurile prin care trece "gasca" imi aduce aminte de filmul "Little Miss Sunshine".Subiectul gen "luam pe toti pe sus si o luam la picior pe unde apucam" e cunoscut dar numai Paul Auster a reusit sa creeze ceva mai mult decat o simpla poveste...a realizat un mic ghid de viata placut si usor digerabil.
Daca si batranii din ziua de azi ar fi asa...ehee cand voi vedea pe nenea Ion si tanti Maria intr-o furgoneta cu o Laura in spate,palida si cu cearcane la ochi.

marți, 16 iunie 2009

Valul

Simt cum un val se apropie si vad o lumina apocaliptica apropiindu-se de mine.Pana si un prost ar putea simti frica si confuzia din jurul meu care tasneste fara incetare.Nu...doar nu...nu renunt nu vreau si nu o voi face.Pentru ca lupt pentru viata nu pentru a distruge.
Frigul...ma acopera ca o patura a mortii,ca un val prin care stiu ca voi trai,dar numai sa respir.
Desi lumea piere,eu strang in mana parti din tine si imi vine sa le sarut...unde esti ? Te-ai ascuns...dar te vad.Nu vrei sa ajung dar alerg si imi rup picioarele.
Stiu ca esti tu,stiu pur si simplu,e totul atat de logic incat cerul se sparge.Vreau sa plecam departe de toti,sa lasam totul in urma celor care inghit suflete si sa ajungem in locul care ne e promis.

Papusa


De indata ce s-a indepartat de televizor,a simtit ca se sufoca.Se simtea atat de ispitit sa priveasca spre acel ecran gol unde fiecare imagine avea rotite.Auzea ca printr-o pacla cuvintele "misca-te" si "hai termina",cuvinte care i pareau atat de cunoscute.
Nu a putut.A alergat la baie si dupa cateva minute in a asteptat sa se umple chiuveta ,a simtit muscatura rece si narcotica a apei.Acolo a gasit alinare,cel putin asta credea,a deschis ochii si putea vedea bulele cum se spargeau in altele mai mici.
Nu si-a mai putut tine respiratia asa ca s-a retras.
- Cum as putea sa...sa vad dincolo de lumea asta ? s-a rastit la oglinda
Stralucirea din ochi isi schimba forma pe masura ce picaturile de apa din par curgeau in ochi,alterand speranta.
- De ce nu ma asculti ? Cu tine vorbesc
- Pssst,nu mai vorbi cu oglinda ca nu te asculta
- Cine esti ? a intrebat cu disperare
- Nu stii ? Nu recunosti ? Sunt dezamagit profund.Am fost compania ta mult timp dar am zis sa te las in pace.Pareai sa deti controlul
- Ce ? Cum ? Nu stiu ce control ?
- Haide lasa,nu mai fa pe prostu'
- Nu ma ucide! N-am facut nimic!
- Nu te ucid ce ai ? Oricum nu te-as ucide caci numai tu ai puterea asta.
- Atunci ce vrei ?
- Vreau sa te privesti adanc in ochi si sa spui "ma simt bine"
- Dar nu ma simt bine.Daca ma cunostii atunci stii...
- Tocmai de aceea am zis.Acum te rog,nu te voi ruga a doua oara,uite-te.
S-a privit in oglinda cu o retinere.
- Ma vezi ?
- Nu...unde esti ?
- In tine.
- Cum ?
- Poate nu stii dar am fost doi candva,dar datorita unei interventii eu am pierit insa m-am ascuns in tine.
- Ce ?
- Nu intelegi.Nici nu ma asteptam.Iti spun doar atat,nu te mai chinui,te pot ghida dar nu mai mult.
- Dar cine esti ?
- Vei afla curand.Acum inchide tv-ul.
- Nu! Nu vreau s-o iau razna! Nu te rog!
- Stiam eu ca va fi greu...tu ai vrut-o
A simtit cum camera se indeparteaza.Totul in jur disparea ca un vartej de culori lasand in urma doar un fundal cu purici.
- Stiam eu ca nu era bine sa-l lasam in priza draga,in instructiuni zicea clar ca nu trebuie supraincalzit.
- Da da stiu,eram doar curios cum e sa vada lumea reala
- Data viitoare te rog nu-l forta,bine dragule ?
- Ma rog,oricum e cel mai prost model de pana acum

He heee


Si iata-l pe Horica al nostru...un baietel "cuminte",copilas cum il numesc toti normal,iese si se plimba singuratic,cel putin zice el.Strada nu e aglomerata,"foarte tare" gandeste el.E anti-social sau asa pretinde dar e doar asa ca vrea el.Buun dar baiatu nu iese doar asa pur si simplu.
Are grija sa se imbrace in negru sa moara prajit de soarele necrutator,nu poarta sandale ca deh trebuie sa-i moara de cald si picioroangele.Are ipod-ul pregatit,bateria da pe afara de plina ce e iar in interior dracusorii de la Gorgoroth si Immortal asteapta sa Ii intre in urechi sa se joace cu minte putin.
Si porneste...ta ta ta tan...paseste in ritmul muzicii spre oriunde.Are sprancenele stufoase si se uita incruntat pana si la catei saracii.Dar tot Ii e frica de ei ce sa-i faci.Cica are cinefobie (rasete).Are si ghiozdanul in spate care i se misca in ritmul pasilor.
De fapt are doar o sticla de apa inauntru si in buzunarul mic probabil un mic ghid de conversatie francez.Din nou...ta ta ta tan! si mainile i se balangane ca doua corabii mustruluite de ape.Are atatea ganduri negative incat pokemonii-emo si-ar trage lame pe gat.
Si...ta ta ta tan!? incepe ploaia.Ce fericire pentru el! Adora ploaia! Ii reaminteste cat de "tare" se simt mortii in sicrie,ca natura isi da duhul...
Apoi ajunge acasa...si incepe sa se certe cu tot ce Ii pica in fata,ca e om ca e haina,ca e mancare,ca e toaleta.E frustrat ce vrei ? Se duce in camera si nestiind ce sa mai apuce,apuca o carte pe care nu a mai terminat-o de ceva timp si citeste pana i se fac ochii mai ceva ca ouale de Pasti...Dar nu se termina asa ce crezi ? Se duce la calculator si cauta zeci de chestii dar din pacate gaseste doar un film amarat care si ala cere password si iata cu da cu tastatura mouse-ul si altele in ce apuca...in Bubu,in Doina,In hartia cu "God is Coming" spanzurata langa pat...ehee grea e viata de Horica

Copiute


Observ in fiecare zi,spre dezamagirea mea,lucruri,oameni,orice tine de lumea asta,la fel.Aud replici de genu "nu ai nimic de facut"...s-a facut totul.Omul din ziua de azi a trait totul "zapp-and" prin viata.Toti sunt la fel din pacate.Ce poti gasi mai deosebit la ceea ce face un individ ? Faptul ca face ACUM acel lucru,desi a mai inceput de multe ori acea activitate.
Mi se pare oribil sa vad atata indiferenta fata de ceea ce ne deosebeste maimute si de animale...si din pacate o spun cu o groaza pe care nu o pot ascunde,ca animalele ne depasesc.Nu suntem in stare sa pretuim,sa simtim,sa construim fara a distruge...nu putem,e firea care ne impiedica sa fim in pas cu natura.Dar stai putin...ce ne pasa noua de natura ?!? Natura e pentru prosti nu ? Cel putin asta ar spune indivizii care calca pe iarba,arunca gunoaie la nimereala si care folosesc renumitele instrumente maturizante si super-interesante numite brichete pentru a arde iarba sau frunzele,aruncand furnici in foc...TARE BA AUZITI???
Recunosc,mi-as fi dorit sa ma fi nascut orice altceva in afara de om.Sunt dezamagit sa observ ca oamenii,INDIFERENT de tara,origine,culoare,bla bla sunt toti la fel...toti ard,rup,distrug,mananca,rad de natura si de ei insisi ca doar si ei tot din natura fac parte.
M-am saturat sa incerc sa schimb ceva la oameni,degeaba zic "de ce faci asta ? ce ti-a facut ?" Papa lapte huh ? Cum spuneti voi...rautatea e singura resursa infinita,regenerabila,vesnica si schimbatoare in lume.Daca ar transforma cineva rautatea in energie pura,curentul electric ar fi gratuit! Dar bunatatea ? "Pleaca ba intelectualo cum Ii zice de aici".Bunatatea e pe cale de disparitie mai ceva ca ursii panda.
Acum unii ar spune "nu e rautate,asa e omul".Deci asa e omul...pai ok atunci am inteles de ce sunt razboaie,foamete,crime,etc...simplu! Fara om,planeta e mai libera decat un evreu proaspat scos din lagar.
Cred ca am auzit replici gen "stai calm ba ca nu e asa nu se intampla nimic" de mi s-a urcat calcaiul la frunte.Adica e normal,nu se intampla nimic...tocmai asta e problema.
Imi amintesc,cand eram mai mic cred ca aveam cam 7 ani,bunica mea a ajutat un inidivid olog,i-a pus o hartie de 1 leu in palma si a zis "Mergi cu Dumnezeu".Nu stiam eu prea multe atunci,nici ce e un olog sau macar Dumnezeu (stiam ca statea pe un norisor si ca dadea cu fulgere in cei rai,deh gandire de 7 ani),Insa am admirat acest lucru.Blestem rusinea de a ma apleca sa ajut pe cineva cazut.Daca m-as apleca ar incepe toata strada..."huoo lasa-l ba ca iei purici","lasa-l ma ca nu a muncit asa Ii trebuie".Imi vine sa injur din toti rarunchii.Inghit si scriu mai departe.Nu pot sa inteleg...adica ba nu! Inteleg dar nu am ce face..."ba ai ce face" zise o voce dulceaga din indepartare.DA?! Bine,arata-mi ce sa fac si te voi urma ca un catel.Dar nu merge asa,vorba unui personaj dintr-un film.
P.S. Imaginea reprezinta un trol...pe langa faptul ca asa vad eu societatea,reprezinta tipul de persoana grasa,cu mers greoi,fericita dar fara sa se stie de ce,cu un ras/vorbit/suierat/urlat huruit,bubuit,ca un tun ruginit si cu o expresie tampa.

joi, 11 iunie 2009

Johnny lost his gun


Urmeaza un moment despre care scriu cu mare placere si poate chiar entuziasm si anume despre...strsul-post traumatic la soldatii intorsi de pe front.
Si aici nu fac referire numai la soldatii americani,statisticile nu sunt numai in America.
Aproape 20% dintre soldatii care s-au intors din Irak si Afganistan, in jur de 300.000 in total, au probleme psihice sau sufera de depresie profunda, dar doar jumatate dintre ei beneficiaza de tratament adecvat.
Dintre cei 20% de fosti combatanti care prezinta sindromul de stres post-traumatic si depresii, jumatate au declarat ca au fost martorii mortii violente a unui camarad sau al ranirii grave a acestuia. De asemenea, in jur de 45% dintre ei sustin ca au vazut cadavre ale unor civili ucisi sau oameni raniti foarte grav, in timp ce 10% dintre cei afectati psihic afirma ca au fost ei insisi raniti si spitalizati.
Mi se pare si logic...sa vezi cum camaradul din fata ta e dezmembrat de o mina anti-personal,sa te trezesti lovit de bucati de carte...
Ar fi multe de zis,dar prea putini interesati.Au fost facute o gramada de filme pe baza subiectului inainte de razboaiele moderne purtate in Orientul Mijlociu.
Filmul "Jacob's Ladder" prezinta un fost combatant american care a luat parte la razboiul din Vietnam care are halucinatii cu creaturi demonice datorita prototipurilor de arme chimice folosite fara a fi anuntati soldatii.
Un alt exemplu,cel mai notabil probabil,ar fi "Johnny Got His Gun".Personajul pierde totul...maini,picioare,nas,gura,etc totul in afara de minte,de ganduri.Este blestemat sa traiasca precum un mort deoarece este considerat un "miracol" de catre mai marii armatei.
Ma sperie gandul ca ar putea exista un individ ca in film...sa nu poata sa traieasca dar nici sa moara;o tortura mai mare nici ca as putea gasi.
Soldatii sunt oameni pana la urma,dar detaliul asta ce conteaza pentru domnii generali care stau la soare cu wiskey direct din Tennesse...

No eyes to see

De curand am auzit fara sa vreau la tv,de auzit ca de vazut nici vorba,despre o persoana care si-a pierdut vederea doar din faptul ca i-a fost prea frica sa mai vada.Am cautat pe net termenul si am dat peste o explicatie destul de interesanta dar fara radacini...
"The term hysterical blindness refers not to a medical condition, but rather a rare psychological condition in which trauma from an injury or illness results in a patient's assumed inability to see. The emotional turmoil experienced by people suffering from hysterical blindness causes them to block off visual impulses from the eyes to the brain.

Also known as a conversion disorder, dissociative reaction, or psychological factors affecting medical conditions, hysteria presents itself as an affliction of a sensory organ, in this case, the eyes. Depression, anxiety and other emotional symptoms may also be present."

Interesant...cum poate omul prin auto-sugestie sa faca atatea lucruri.Se pare ca noi suntem intr-adevar speciali.Putem muta si muntii daca dorim,putem sa distrugem sa facem orice...daca dorim.Candva studiam fenomenul numit "stigmata" si desi nu credeam in ceea reprezenta,credeam in puterea de auto-sugestie.Am incercat-o pe corpul meu,si a avut efecte ciudate.Dupa mine,reprezinta puterea cea mai mare a omului dupa puterea subconstientului si puterea fizica.

sâmbătă, 6 iunie 2009

Dialog intre horici


Horica 1: Bai ai cam luat-o in barba
Horica 2: Asa e ba,sunt prost
H1: Lasa ma...
H2: Ce sa las!? Pentru tine mereu e lasa
H1: De ce nu vrei sa-ti revi ?
H2: Pentru ca nu pot
H1: Nu vrei
H2: Lasa-ma cu texte d'astea de Doina
H1: Hai ma revino-ti te roooog
H2: Pleaca
H1: Te rog nu ma alunga
H2: Nu te alung iti spun doar sa pleci
H1: Ia-ma in brate
H2: N-am chef pleaca acum te iau mai incolo
H1: De ce nu ma pupi
H2: Ma ai innebunit ?
H1: Nu ma iubesti...
H2: Ba da ma dar lasa-ma putin,o sa te iau si in brate
H1: Asa zici mereu dar nu faci
H2: Ba da iti promit ca acum o sa fac
H1: Bine lasa,si ce mai face stii tu cine ?
H2: A murit
H1: Cuuuum?
H2: Glumeam,mi-as dori eu sa moara
H1: Ai maa cum poti sa vorbesti asa ?
H2: Ma doare-n cot
H1: Esti rau
H2: Normal! Doar asta mi-e meseria
H1: Si eu ?
H2: Tu nimic,tu stai,esti horica ce sta ai uitat ?
H1: Tu de ce nu muncesti deloc ?
H2: De ce ? Ca sa ajung tot in acelasi loc,scuteste-ma!
H1: Trebuie ma ca numai eu muncesc
H2: Las' ca faci treaba buna,esti o comoara la curtea omului
H1: Nu-ti bate joc
H2: Bine lasa-ma acum am treaba
H1: Ba n-ai te prefaci
H2: MARS!
H1: Bine,bine nu trebuie sa tipi

Poing!


Iata alt blog uitat...damnat dupa numele blogului...ar trebui sa-l schimb ca locul e plin de chestii damnate.Ei iata ca am impartit si ziarele.
Toti sunt fericiti si poate si altii cand isi vor vedea poza sau ce au zis...cine stie ? Cand am intrat azi in bloc o vecina m-a confundat cu PSD-ist.N-am treaba cu politica dom'le eu doar impart hartoage ca un tiganus.Si mai sunt si pe gratis dar voi nu vreti nuuuu!
Acum ma gandesc la faptul ca un indivizii fara par in cap (dar prin alte locuri) sunt mai apreciati nu stiu de ce...in multe filme chiar si in realitate observ "cheliosii" care sunt gasiti interesanti,destepti,etc etc etc ca ma enervez deja.
De ce ? Ce au ei ? Sunt oameni doar ca nu au par,le-a cazut,au cancer si crapa sau a gresit frizerita blonda si le-a luat mai mult cum mi-a luat si mie si ma scalpat lasandu-mi o liniuta de mai mare frumusetea.
Oameni dubiosi...pe zi ce trece oamenii devin din ce in ce mai dubiosi in acte...parca ieri ma priveam in oglinda cu ochi mari intrebandu-ma "ce ai ? de ce te porti asa ?"
In fine,nu ma mai iau de saracii cheliosi ca poate ma trezesc cu unu la usa...

vineri, 5 iunie 2009

Bovarism "de viitor"


Termenul e destul de cunoscut celor care au citit "Doamna Bovary" de Gustave Flaubert.
Zilnic vad individe cu diferite ocupatii mai mult sau mai putin asemanatoare.Le privesc cu o scarba ucigasa...cum poate sa fie omul atat de prost ? Daca le-as spune ceva ar incepe "cum ca noi nu suntem asa ba boule".Bine cum spui tu,si asa "boule" reflecta inteligenta ta.
Observ colegele mele "minunate" care sunt extra-laudate de toti ca fiind genii,fete frumoase care bubuie de calitati,etc...nu mai spuneti :)) daca sunt atat de genii de ce nu schimba lumea ? Tot timpul aud "bani,masini,sot cu bani,sot cu masini","vreau un sot si multi copii".Bravo voua! Fiti carieriste cine va opreste :)) aa da...poate unii indivizi "bovaristi" la volanul unei masini care va vor calca testele scotandu-va din cap porcariile materialiste.
Nu ma pot abtine.Uneori am senzatia ca toti sunt materialisti,ingusti in gandire care zic aceleasi lucruri dar mai baga 2-3 cuvinte.Gresit...ma rog,partial.
Femeia,prin natura,se bazeaza pe instincte si pe moment,mai putin pe timpii morti,cu unele exceptii desigur!
Cred ca oricine m-ar fi calificat drept misogin daca ar fi ajuns pana aici...ei bine asa e.
Eu nu pot sa inteleg...ce tot freaca la fata aia toata ziua pudre si tot felul de fonduri de ten ? Nu pot sa inteleg de ce se impopotoneaza ca un pom de Craciun ? Pentru a atrage mascultii ? DA!? Nu mai spune! Dar si aici sunt destule exemple.As putea continua asa la infinit criticand o specia care castiga teren prin aparenta siii...cam atat.Nu cred ca as putea vreodata sa stau nici legat langa o muiere care sta toata ziua sa se holbeze daca are vreo denivelare pe moaca sau i s-au crapat boobsi intr-un loc si le picura ce au acolo.
Detest sa vad muieri care cum se vad in scaunul de director se apuca sa dea ordine mai ceva ca Churchil cand ramanea fara trabucuri.De ce ? Pentru ca individa PROFITA! profita de salariati nu de altceva...insa am auzit povesti despre femei de succes care au reusit sa ajunga sus si sa fie placute de toti,dar din nou obisnuita replica...exceptii.
Nu am terminat nici pe departe sa critic ce am de criticat dar restul...ramane in mine.

joi, 4 iunie 2009

Ochii agitati


Multi prefera sa arunce vina stresului zilnic si al nereusitelor pe un anume ceva...cand cineva moare,toti cauta sa se retraga si sa reflecteze...ajung la un moment dat sa aiba frustrari si chinuiti de motive necunoscute care pot tine toata viata uneori.Aceasta este mania persecutiei...o prostie pentru unii,o boala pentru altii,iar pentru majoritatea un lucru ce tine de o vointa slaba.
Am cunoscut destui care aveau impresia ca sunt bantuiti sau urmariti,dar nu am avut curajul sa-i intreb ce se intampla cu ei.Mi-a fost frica sa stiu ce se ascunde in ei...poate de fapt imi era teama sa ma regasesc in ei,in problemele lor.
Solutia la multe probleme nu este atat de simpla incat oricine sa o gasesasca...si sincer m-am gandit la "tehnicile" recomandate anumitor persoane.Sfatul meu ? Sunt degeaba.E greu de explicat...as putea incepe cu credinta,putere interioara,etc dar ar parea fals.Cea mai mare putere este acceptarea...da,poate pare prea simplu dar uneori este mai bine sa accepti decat sa respingi.Si atunci...

marți, 2 iunie 2009

Silent Circus


M-am reapucat sa ascult Akira Yamaoka dupa multe timp in care l-am neglijat,spun cu rusine.Melodiile sale trezesc ce e adormit in mine...amestecuri de sentimente...tristete,melancolie,dor.
Ma simt prins intr-un vartej,adus in lumea oarba si muta in care el isi duce veacul.Sunt curios oare el ce simte cand compune aceste cantece ? Un individ care compune instrumentaluri cu un iz sinistru,psichedelic...imi este greu si sa scriu.Melodiile sale ma incetinesc ma drogheaza.Simt ca alunec intr-o lume a visului care nu o doresc nici celor mai aprigi dusmani ai mei.
Si cobor,aud voci tremurande cantandu-si amarul cu gandul la vremurile trecute.Fiecare instrument devine o parte iadul lor personal.
Nu mai pot acum...

Fiddler on the green...o balada zilnica


Wasn't there a dream, last night
Like a spring never ending
Still the water runs clear
through my mind
On the field I can see a fiddler
The fiddler on the green
And a sad boy
I took him too early
Would you mind
Would you mind
Would you mind
If I take you

To be with you
To be with you
To be with you
To be with you

sâmbătă, 30 mai 2009

Verde palid



Unde-ti aerul ce laudai
Cerul galben ce mangaiai ?
S-a scurs soarele in mine
Vantul fuge dinspre tine
Verdele-si pierde vopseaua
Vara,ti-ai pierdut pariul cu neaua

Prin padurea alba


Padurea alba scanteia odata cu ochii eroului a caror lumina palea cu fiecare moment in timp ce era devorat de proprii sai caini.Zeita Diana nu iarta...
Azi am recitit "Jocul Ielelor" de Camil Petrescu.Pot sa spun ca ador aceasta opera fiind atras de ideea absolutului,gasind un "frate de arme" personajul principal.Tragedia lui Gelu Ruscanu de a alege intre adevarul absolut si eliberarea unui om inchis pe nedrept.
Ideile sunt principalele personaje ale operei,fiintele devenind animate fara puterea de a se impotrivi.In timp ce il vizita pe Boruga,minerul inchis pe nedrept,fiul sau Mihai a izbucnit intr-un plans isteric,disperat sa auda ca tatal sau va muri ori de foame ori de frig pana la Craciun.Gelu privea adanc in mintea sa,stia ca scrisoarea reprezenta nu numai un document promitator,ci o cheie spre afirmare,spre eliberarea dorintei sale nestapanite de a arata adevarul indiferent cine are de suferit.Sinuciderea sa este libertate,luciditatea devenind venin.O viata sfartecata datorita unei societati care nu refuza sa dispara.O drama a unui personaj condamnat pentru sacrificiul sau.In opera lui Camil Petrescu,curajul si onoarea sunt doar niste cuvinte murdare,injuraturi,jargon al oamenilor de rand,eroul traind acest lucru pe pielea sa.
Potrivit mitului, ielele sunt niste fecioare care apar, noaptea, in locuri singuratice, rotindu-se intr-o hora. Frumoase si crude, ielele se razbuna pe cel care le vede, schilodindu-1. in drama lui C.Petrescu, cel care „vede" ideile, omul in­dragostit de o anumita idee, este pedepsit ca si cand ar fi sur­prins jocul ielelor.
Penciulescu afirma la un moment dat "cine a vazut ideile a devenit neom,ce vrei ?"
Aceasta fraza ofera o imagine de ansamblu asupra viitorului personajului.Gelu Ruscanu se lasa influentat de idei,prin urmare de iele,care urmareau distrugerea lui.
Inca de la inceputul piesei,descrierea personajului principal ca avand trasaturi feminine si o aura melancolica.

marți, 26 mai 2009

Cosmarul - Fuseli


Henry Fuseli (1741-1825) s-a nascut la Zürich, într-o familie de artisti dar a plecat în Germania si apoi în Italia, pentru a scapa de persecutii. Ajuns în patria marilor maestri ai Renasterii, Fuseli îsi schimba numele si se hotaraste sa se dedice picturii si schitelor. În lunga sa cariera, va realiza peste doua sute de picturi si opt sute de schite, unele din ele mai apreciate decât pânzele. Desi la Londra îsi câstiga existenta cu scurte povestiri, norocul lui a fost insistenta lui Sir Joshua Reynolds de a se dedica total picturii.
Tânarul Fuseli l-a ascultat si, dupa mai multe tentative reusite, a completat un exeptional ciclu de picturi si desene dupa poemele epice ale poetului John Milton („Paradisul pierdut” si „Paradisul regasit”). Expozitia cu pricina a fost un mare succes, comparabil cu un ciclul dedicat lui Shakespeare, în aceeasi perioada. A fost marele moment de glorie al lui Fuseli, care ulterior a fost numit membru asociat al Academiei regale (dupa câtiva ani a devenit membru cu drepturi depline).
Apetenta sa pentru paranormal a condus la realizarea celei mai cunoscute pânze ale sale, si anume „Cosmarul” (1782), opera care pune în evidenta fara dubii ca Fuseli a fost un mare pictor al epocii sale.
Elementul central al compozitiei este celebrul demon al noptii, Incubus, care hartuieste femeile, provocându-le cosmaruri cu nuante erotice. Drama femeilor atacate de Incubus este ca pot ramâne însarcinate si da nastere unor personaje controversate – cum este si Merlin, conform unei traditii medievale. Nevinovata femeie din compozitia lui Fuseli devine simbolul nefericii materne. Ea va deveni mama unei vrajitoare (sau vrajitor) si acest blestem o va urmari pâna la moarte.
Pânza „Cosmarul” este capodopera lui Fuseli cea mai cautata si mai folosita în tratatele de parapsihologie. Demonul Incubus este aici prezentat ca o monstruozitate, dar unii autori spun ca acesta poate lua înfatisarea unui om obisnuit, pentru a-si pacali victima. Oricum ar fi, Fuseli ne face sa tresarim în fata unei capodopere terifiante.
Interpretarea tabloului difera.Calul si incubus-ul portretizeaza folclorul.Multi au intepretat tabloul ca avand o tenta erotica pronuntata insa studenti au interpretat tabloul ca fiind o idee freudiana despre subconstientul obosit.

joi, 21 mai 2009

Un vis



Sfârşitul lumii a venit într-o joi... Aşteptam în staţie, ca în fiecare zi de lucru, să vină troleibuzul, şi tocmai mă aplecasem să mă închei la şireturi, cu ochii la picioarele blondei din faţă, când mi-am dat seama că nu pot să fac şi una, şi alta. Adică să mă închei şi la şireturi şi să mă uit şi la picioarele ei. Am hotărât să acord o plăcută amânare picioarelor şi m-am concentrat asupra şireturilor, care se încăpăţânaseră să formeze un nod chiar mai încâlcit decât cel gordian. Până la urmă i-am dat de cap şi, înainte de a mă ridica în picioare, am hotărât să profit de poziţia strategică în care mă aflam ca să-i mai studiez o dată blondei partea de jos a caroseriei, dacă ar fi fost să mă exprim în limbajul meseriei mele de zi cu zi: eram mecanic auto. Am întârziat deci cu mâna pe şireturi şi am ridicat privirea. Prima reacţie a fost să mă ridic în picioare şi să strig furios:
— Bă, care mi-aţi luat blonda?!
Abia mai apoi am văzut că de fapt nu numai blonda, ci şi ceilalţi oameni din staţie dispăruseră de parcă i-ar fi luat vântul. Am rumegat câtva timp gândul ăsta, privind neliniştit în jur şi aşteptându-mă la orice: chiar şi s-apară unii de la Camera Ascunsă şi să-mi filmeze faţa buimacă. Ce-i drept, ar fi avut ce să filmeze!
Am rămas aşa minute în şir privind năuc în jur, şi abia apariţia troleibuzului în staţie m-a dezmeticit puţin. A trecut pe lângă mine încet, fără să oprească, şi am putut vedea că pe locul şoferului nu era nimeni. De fapt nu era nimeni în toată maşina. Când a ajuns la capătul străzii, în loc să cotească la stânga, pe traseu, a luat-o tot înainte, intrând într-un gard, şi captatorii săriţi care se bălăbăneau ca două mâini neajutorate m-au făcut să tresar, cutremurat de un gând: „Am rămas singur pe lume!“… Alte maşini scăpate de sub control se izbeau unele de altele sau de clădiri, oprindu-se până la urmă în trosnet de tablă sfărâmată. M-am tras înapoi când una a trecut prin staţie doborând chioşcul de ziare de lângă mine, şi abia când s-a izbit în plin de o clădire, luând foc, mi-am dat seama că nu putea fi vorba de nici o cameră ascunsă Totul era real, şi trosnetele flăcărilor care cuprindeau lacome clădirea din lemn m-au convins mai mult decât orice altceva că totul era cât se poate de real.
Am plecat nehotărât pe jos, spre centrul oraşului, privind cu speranţă în jur. Pustietatea străzilor m-a convins foarte repede de un adevăr incontestabil: eram singur, cel puţin aici, în această parte a oraşului. Văzusem prea multe filme despre al treilea război mondial ca să nu mă gândesc mai întâi la această ipoteză: o armă tăcută, insidioasă, care ucide numai oameni, lăsând infrastructura neatinsă. Arma pe care şi-o visează în taină orice general…
„Bine, dar atunci eu de ce nu m-am evaporat sau neantizat la fel ca toţi ceilalţi?“ Sau poate că extratereştrii, înainte de invazie, s-au gândit să cureţe această planetă, care ar fi pentru ei mai plăcută fără oameni? Rămânea aceeaşi întrebare: de ce toată lumea dispăruse şi eu nu?
Târziu, spre seară, după ce mă lămurisem că în tot oraşul nu mai era nici un suflet viu, m-am îndreptat spre casă, pregătindu-mă pentru cea mai grea noapte din viaţa mea. După ce m-am zvârcolit în pat până spre miezul nopţii fără să pot dormi, m-am ridicat, m-am îmbrăcat şi am ieşit afară, în aerul răcoros al nopţii de vară. Intenţionasem să caut o farmacie şi să încerc să găsesc un somnifer, pentru că era sigur că gândurile negre ce mă bântuiau şi spaima că aş fi rămas singurul, ultimul om de pe Pământ, nu aveau să mă lase să dorm liniştit multe nopţi de acum încolo. Nu eram obişnuit să văd oraşul aşa, întunecat şi fără nici o rază de lumină. Ultimele incendii se stinseseră în cursul serii, şi acum totul era învăluit în beznă. Am intrat în prima farmacie şi, abia ajuns înăuntru, mi-am dat seama că nu pot găsi ceea ce căutam pentru că îmi lipsea lumina. Ar fi trebuit să încep mai întâi cu un chioşc de ţigări şi să iau o cutie de chibrituri sau o brichetă, dar mă îndoiam că aş fi putut găsi ceva în întuneric. Era o noapte fără lună, şi lumina stelelor era insuficientă ca să mai pot face ceva. Orbecăind, m-am îndreptat spre casă rememorându-mi în minte cât de multe aveam de făcut mâine.
„Dacă va mai fi un mâine“, mă străbătu un gând. Tocmai treceam pe lângă vechiul bastion al ţesătorilor, când mi-a trecut prin cap să mă urc până în vârful lui. „Poate“, îmi spuneam eu înfiorat, „dacă ar mai fi rămas cineva în viaţă şi ar fi fost mai chibzuit ca mine, şi ar avea la îndemână o lampă sau o lumânare, de acolo, din turn, aş avea ocazia să-l văd“.
Cuprins de surescitare, am suit în fugă treptele. Când am ajuns sus am făcut ochii roată peste oraş. Nicăieri nici o lumină… Ba nu… Undeva aproape de barieră, o lumină slabă pâlpâia când şi când. M-am frecat la ochi să-mi limpezesc vederea şi am privit din nou. Chiar era o luminiţă acolo. Slabă, ca o năzărire, părând gata să se stingă în orice clipă, dar era acolo. Mi-am întipărit bine în minte locul şi, după ce am coborât în fugă din turn, am pornit spre ea.
„Oare cât să fie până acolo?“ mă întrebam, în timp ce mergeam prin liniştea netulburată de nimic a nopţii de vară. Născut şi crescut în oraş, abia acum îmi dădeam seama că în locul ăla nu fusesem niciodată. Ca şi în multe alte părţi ale oraşului. Porţiuni întregi din el îmi rămăseseră necunoscute şi misterioase, şi aveam să le văd acum numai datorită acestei întâmplări. Atât cât le voi putea vedea în noaptea asta.
După aproape o oră de mers întins, am ajuns în locul unde ar fi trebuit să fie luminiţa zărită din turn. În jur, numai case întunecate… Am străbătut străduţă după străduţă şi, când să ajung aproape de barieră, m-am oprit dezamăgit. Luminiţa venea dintr-o bisericuţă mică de lemn, care, înfruntând nu se ştie cum valul construcţiilor şi modernizărilor de tot felul, rezistase uitată de vremuri între blocuri. În mod sigur era o lumânare rămasă aprinsă de dimineaţă şi care mai ardea cu ultimele pâlpâiri. „Deci nici vorbă să mai fi rămas cineva în viaţă.“
Am intrat făcându-mi cruce, înfiorat dintr-o dată fără să ştiu de ce. Biserica era pustie şi lumânarea era aprinsă chiar lângă altar, trimiţându-şi în jur lumina tremurătoare… M-am apropiat încet… Lumina lumânării pâlpâia tot mai slab, ca şi cum ar fi fost pe cale să se stingă… Sfinţii din icoane păreau că mişcă uşor din bărbile lungi şi mă îndemnau să mă apropii mai mult… Am mai făcut un pas, şi din altar a ieşit un bătrân cu barbă lungă şi albă. Credinţele şi miturile copilăriei m-au năpădit brusc, dar nu am avut timp să le rememorez şi nici să cad în genunchi, pentru că bătrânul m-a privit zâmbind cu ochii lui albaştri şi mi-a spus:
— M-ai găsit în sfârşit, fiule!
Am vrut să zic ceva, să întreb, dar nu mi-a mai dat timp.
—Acum e rândul tău să te ascunzi!… Ai un miliard de ani ca să o faci…

luni, 27 aprilie 2009

Where is the horse and the rider...?



Da,inca o zi a trecut fara sa fac mare lucru.O zi obisnuita si stupida.Am dat teza la engleza si m-au enervat toti din clasa cu vorbaria lor.La istorie nu am de gand sa fac nimic uite asa de chichi.Am impresia ca devin un copilas cu replicile astea.Oricum nu as putea convinge pe nimeni cum sunt cu adevarat.Nici nu vreau,nici nu-mi pasa.
Mi-as dori ca intr-o buna zi sa fac precum a zis si Paul Eugen Banciu in cartea sa "Somonul Rosu", sa ma retrag in munti departe de tot ce reprezinta tehnologia si rautatea oamenilor.
In ultimul timp simt rautatea lor,e un miros gretos asemanator cadavrelor incinerate de napalm pe campul de lupta,egoismul lor,egocentrismul si replica cea mai frecvent prezenta in limbajul lor "ce destept sunt o sa ajung acolo o sa am un salariu de va sparg o sa am masini o sa fac tot ce am chef"...oricum pana acum ce au facut ? nu tot si-au facut de cap si tot ce au avut chef ?...oricum nu se va schimba nimic toti vor ramane la fel si vor critica modul de lucru.Tin minte vag o replica din filmul "Platoon",regizat de Oliver Stone,cand personajul principal,soldatul Taylor (Charlie Sheen),in timp ce sapa o groapa se gandea ca iadul reprezinta "imposibilitatea ratiunii"...inclin sa cred ca are dreptate.Toti isi fac de cap,se distreaza,calatoresc,beau,etc dar lumea nu s-a construit pe asta.Pana si marii scriitori romani ca Mircea Eliade sau Mihai Eminescu nu au stat de petreceri si porcarii mondene,ei au observat acest "iad al nestiintei".Voi incerca sa ma izolez de acesti oameni si sa conserv ce pot in mine fara a fi nevoie sa ascult replicile lor inspirate din reviste comice.
Astept sfarsitul scolii cu o nerabdare cronica...dar de fapt ce astept ? O vacanta care trece si ea...sunt confuz in privinta viitorului,dar in fine asa am fost mereu,viitorul e doar o prelungire a trecutului.
Vad oameni veseli pe strada,relaxati de parca nu au nicio grija...si din contra vad oameni cu ochii tristi privind pamantul si nicidecum in fata.Oare ce se afla in capul lor ? Nu m-ar interesa cei veseli dar cei tristi cu siguranta! As fi tentat sa vorbesc cu un barbat in varsta despre framantarile sale asa cum am facut mai demult.Tin minte ca asteptam pe Narcisa sa mergem la scoala dar pana sa ajunga la locul nostru de intalnire,m-am asezat pe o banca langa bloc.Peste 2 minute,un barbat mai in varsta s-a asezat langa mine si a inceput sa ma intrebe la ce liceu sunt.L-am privit adanc in ochi si am simtit ca sunt de o varsta cu dansul.Inca simt...inca tin minte privirea aceea trista si involburata precum apa marii.Era atat de bland si tremura incat trebuia sa ma abtin sa nu Ii ofer ceva sa nu mai tremure.Mi-a povestit de fiul sau care a invatat in acelasi liceu cu mine si care era plecat din tara.Toti pleaca pana la urma,doar ca prin moduri si locuri diferite.Dupa aceea a trebuit sa plec.L-am lasat pe banca dar l-am privit cu parere de rau.Unii oameni merita mila desi cei din jur sunt prea inghetati sa vada.
Poate nu imi pot controla emotiile prea bine si unii ar zice ca sunt slab...poate sunt...dar stiu un singur lucru...mai bine ajut un om in varsta decat o pipita proasta sau un manelar retardat.

vineri, 24 aprilie 2009

Frumusete


Astazi m-au aruncat peste bord. Da, era si timpul. Dupa atata vreme in care nici macar nu le mai vorbeam, nu le mai dadeam prea multe ordine, nu-i stimulam in vreun fel, ei s-au rasculat si au facut-o. Echipajul era foarte nemultumit in ultima vreme, de mult nu ne mai opriseram pe undeva, pe vreo insula, si marea ni se urcase tuturor la cap.
Fiecare devenea din ce in ce mai absent, mai inexistent si mai ciudat, mai banal parca. Era de asteptat aceasta rascoala ocazionala. Se mai intamplase pana acum, dar niciodata nu ma aruncasera peste bord. Cel putin nu-mi aduc aminte de o astfel de intensitate.
Era vorba despre gandurile mele, ele erau echipajul meu, asupra caruia nu mai eram sigur daca-mi pot exercita puterea mea de capitan. De fapt, nimeni nu este un capitan in adevaratul sens al cuvantului, respectat de toti. Aceasta este o utopie chiar si pentru mintea si interiorul fiintei umane. Intotdeauna exista ganduri care sunt pe cale sa se revolte, pun la cale un complot, explodeaza in adevarate crize pentru tine, o nesiguranta taioasa provenita dintr-o singuratate in care tot ele te trag, parca. Unele sunt mai pretentioase decat altele, altele mai rebele, altele se plang, sunt ametite, altele cu rau de mare si asa mai departe...
Totusi, nu stiu de ce anume corabia mea arata asa de distrusa din departare.Un loc pe care aveam senzatia ca-l cunosc ca-n palma, dupa atatia ani de existenta, un loc unde traiam pana astazi, ma dezamageste. Sa fi obosit eu in tot acest timp si sa fie acesta un sfarsit? Sau sa fie doar un minim al variatiei obositoare a constiintei, a starii sufletesti care ma macina de atata timp, cand pe o culme a fericirii si a veseliei, cand in niste gauri spiralate parca, ale tristetii, singuratatii si nesigurantei? O adevarata depresie...

Marele oras lucea in zare, degajand toata acea caldura caracteristica. Eu eram la marginea acestuia, langa un drum modest, de tara, pe pajistea vie, de-un verde inchis al ierbii. Nimic altceva decat o apa destul de tulbure, adanca, dar nu asa de agitata inca, pe care eu pluteam. In jurul corabiei care se indeparta incet, cu catargele ei distruse – cladiri inalte peticite de ferestre, prea identic parca – mai pluteau numeroase lazi cu provizii sau gunoaie si bucati de lemn care sarisera din ea de la ultima lupta. Toate acestea se insirau sub forma cotetelor, casutelor singuratice, a gheenelor de gunoi, gradinilor si gardurilor acestora, care descriau aceasta margine de oras. Nici nu stiu de ce mi le aruncasera, caci eu nu aveam nevoie de obiecte de care sa ma prind, sau de provizii. De fapt, copacul la umbra caruia stateam era sprijinul meu. Mi-am dat seama de curand ca eram oarecum „in largul meu” in acest loc, plutind pe aceasta mare infinita de iarba, ale carei valuri timide erau dealurile prea putin iesite in relief. Umbra fluturand, a frunzelor copacului era intocmai ca un steag palid al libertatii care ma mai linistea si imi dadea curaj. Curaj? Sa mai gandesc poate, sa mai adun din gandurile care esuasera si ele odata cu mine.
Aici ele se simteau mai bine, isi reveneau, si chiar daca majoritatea ramasesera pe corabie, in oras, la mine acasa sau eu stiu in ce alt loc, vreo doua trei mi se alaturasera, incepeau sa lucreze atat in interiorul meu cat si in exterior, formand mici insulite unde as putea sa ma declar „naufragiat”. Deja nu mai faceam diferenta dintre universul meu intern si lumea asta mica in care traiam de fapt si cred ca acest amestec nu era prea bun.
Pe masura ce orasul se indeparta, incepeam sa devin din ce in ce mai mult un zeu al marii, un nou capitan, dar asta nu avea sa dureze mult. Alte ganduri, ciudate, ingrijoratoate, incepeau sa mi se plimbe in jur, intocmai ca niste monstii marini sau cel putin rechini. Simteau nevoia sa-mi povesteasca totusi ceva inainte de a ma devora, pregateau un ritual parca.
Unul facea referire la viata marina. Palcurile de oi deveneau pesti rotunzi si aproape bidimensionali, cainii erau ceva mai mari iar masinile care treceau pe drumul din spatele meu scuipau cerneala lor intocmai ca niste caracatite nervoase. Ii consideram pe toti foarte periculosi, caci faceau parte din urban, din oras, din lumea de care fugisem si scapasem astazi. Ea era ironic de pustie si de moarta dar totusi se manifesta acum. Oare si echipajul meu era mort? Poate ca eram toti niste strigoi descarnati care ne corupeam unii pe altii.
Odata cu aceste ganduri, apa se racea, iar valurile se infuriau, sub forma unor usoare adieri de vant si gemete ale cerului care se innora, prevestitor de vreo furtuna.
Tot nimicul acela al orasului, atatea persoane si totusi niciuna vie, toate moarte sau pe moarte, bolnave, nebune, erau de speriat. Piesele de rezistenta le erau cateodata privirile. Desi majoritatea banale, printre toata acea multime existau si zvacniri de priviri adanci, care te faceau sa te gandesti daca nu cumva voiau doar sa te-amageasca sau daca nu ai innebunit deja. Da, era trist. Dominat de aceste premise, eliminam din start orice speranta, incercarea de a le patrunde, cautarea acestora, cercetarea, si eram cu adevarat confuz cand venea vorba de societate, poate chiar las, un hot al acesteia, un mic capitan increzut si ignorant.
Aceasta era situatia si imi parea rau cand eram lovit de spumele valurilor care vedeam ca nu erau doar spumele de la gura nebuniei si prostiei care domnea. Briza ma ducea cu gandul la sirene, dar ele erau singure, diferite de cele mitologice si poate la fel ca mine, sau cel putin „dubioase”. Poate ca si ele erau intr-o cautare a frumosului, a vreunui leac impotriva singuratatii. In zadar insa, caci atitudinea aceasta era una nepotrivita si oricine pierdea adoptand-o, in aceasta lume foarte urata si totusi diversa. Era obositor sa te gandesti la toate acestea, asa ca m-am hotarat sa ma relaxez si sa incep sa admir peisajul.
Aici era toata frumusetea... dar oare chiar era frumos? Desigur ca schimbarea pamantului, a uscatului in mare si a acesteia, a suprafetei de apa in uscat, era o idee buna. Dar nu era prea purificatoare? Nici macar nu mai stiu ce-mi doresc. La urma urmei, corabia mea era una urata dar existau atatea altele pe care nu le vazusem, stiu asta. Nu cred ca as avea dreptul sa ma resemnez intr-o astfel de inversare purificatoare care ar distruge tot ce exista, pentru a releva acele culturi pierdute, cand eu nici macar n-am explorat marea si lumea existenta. Nu sunt pregatit inca dar simt ca la un moment dat asta o sa se intample, fiindca sunt constient de schimbare. Simt iarba cameleonica preschimbandu-se ocazional in suprafata de apa slab involburata, astfel incat nimeni sa n-o observe prea usor. Simt si muntii care cateodata sunt adevarate valuri, si mai greu de observat insa. Totul e pregatit sa se dezlantuie parca. Ca si cum timpul s-ar fi oprit acum in loc si ar fi surprins o fotografie a acestei uriase mari pe care traim ca pe uscat, evolutia noastra fiind una aparenta, psihic respirand tot prin branhii. Parca si sunetul acela al apei care-ti inunda urechile e prezent tot timpul, daca-l asculti bine.
Este vorba de timp aici si presupun, cu o nota slaba de optimism, ca totul este la un nivel individual. Cred ca fiecare poate hotari pentru el reinceperea derularii timpului, si il poate opri la loc. De aceea visam, cunoastem, uitam si ne dam seama prea tarziu de semnificatia tuturor acestor actiuni. Pentru unii, asta se petrece la un nivel involuntar care poate duce doar la innebunire, la alterarea psihica definitiva. De fapt, pentru toti e periculos, dar riscul acesta chiar isi are meritul. Frumosul este ceea ce iese la suprafata, legatura dintre noi, observatorii, si acea lume care asteapta sa fie descoperita, acel timp care asteapta sa treaca si care niciodata n-a trecut asa cum mi-am dorit, pana acum. Inca visez si nu stiu ce m-as face daca n-as mai putea visa.

luni, 20 aprilie 2009

Until it sleeps


Nu stiu cum sa incep.Ma rog incerc cum pot.A trecut inca un Paste.Am mancat,dormit,citit,bla bla bla aceleasi chestii mereu.Ma simt frustrat de toate proastele si amaratii din jur.Nu suport sa socializez cu nu stiu ce indivizi,si de aceea ascund multe lucruri fata de cei din jur.Nu suport laudarosii sau cei cu complexe de superioritate sau proastele care ranjesc si isi povestesc viata ca si cum totul e atat de usor.
A venit si Lucian pe acasa...prefacut si beat ca de obicei.Mi-am pierdut vremea cu el incercand sa nu ascult porcariile care le indruga.Slujba,bani,acelasi chestii.Oamenii ahtiati asa raman.M-as chinui degeaba sa incerc sa le explic cat de pierduti sunt,de aceea nu voi face nimic...voi sta voi citi si ce voi mai face...las lumea in pace ca daca deranjez pe cineva imi sare in cap.
O sa citesc in curand "Somonul rosu" de Paul Eugen Banciu,un om care a intrat in moarte clinica de 9 ori,in care povesteste ce isi aminteste din multiplele come.
In rest...maine scoala.Iarasi ma deprim privind peretii si ascultand replicile colegilor.Iarasi iarasi iarasi...mi-as dori sa dispara pur si simplu acea cladire cu toti din ea...desigur eu si Narcisa sa nu fim la fata locului.Deja simt cum vine sentimentul prea cunoscut...again and again...over and over.

joi, 2 aprilie 2009

Eat me,drink me


Prin gaura cheii mi se-arata un univers intr-un inel ce se invarte zbuciumat pe degetele papusilor cu chip de ceara. Sunt sigura ca praful de nori s-a asternut deja pe ochii lor si am ramas doar noi deschisi. Inelul le strange si le intra-n pergament, iar noi zburam liberi tragand in piepturi aburi mov. Picaturi mari de lumina tes fin panza verde a irisilor nostri fixati pe pielea pamantului gol ce se-ndoaie sub greutatea pasilor de ceara. Copacii-creta isi depun strat dupa strat pe crengi si isi rasfira frunzele spre noi, intinzandu-ne chei de gelatina. Nu le-am vrut, am fugit, desi eram fascinati de transparenta lor grotesca si mirosul fad de vechi si cunoastere. Ni s-a facut frig si eu am cules muguri de apa si tu ai adus scoarta de luna. N-au fost de-ajuns, privirile de ceara inca ne-nghetau si pliurile pamantului incercau sa ne prinda rasuflarea, iar noi tot zburam si vedeam cum inelul se strange in jurul lor si le sugruma. Un val de cerneala a inecat totul si noi am vazut apocalipsa, cum verde si violet s-au stins in nimic si ceara s-a topit. Hartii rupte s-au imprastiat in jurul nostru si ne-au strans intr-un cerc plin, concentrat in lumini si sclipiri de intuneric. Atunci ni s-a revelat drumul drept catre buze calde si ne-am unit intr-un inel in jurul haosului.
Mainile se desfac incet, eliberand aer rece si fortand vidul. Fire de praf se agita, se raspandesc de pe pielea pergamentoasa si creeaza vartejuri, antreneaza haosul linistit. Un vant starnit de frig si nimic impinge toate particulele intr-o parte, incearca sa le condenseze si apoi sa le distruga, dar sunt prea eterogene si nu exista un liant care sa le transforme la loc in piele. Aerul izbeste palmele, dar nu le poate misca. In imobilitatea lor, domina lumea. Acum e momentul in care se scufunda in existenta, permit sentimentelor, impresiilor, glasurilor colorate si imaginilor tipatoare ale particulelor sa ia forma si sa patrunda in caus, sa le surprinda ca realitati externe intr-o realitate ascunsa lor. Mainile sunt observatori, se afunda pana la incheieturi in secretiile psihice si fiziologice, testandu-le fluiditatea si consistenta, cautand ceva si rascolind masa informa, semitransparenta. Se opresc si incep sa indeparteze particulele, agitandu-si degetele, scuturandu-se de lichid, raspandind mii de picaturi in jur , picaturi ce se indeparteaza cu viteza si se topesc in opacitate. Mainile se unesc la incheieturi si se apropie, eliminand vijelios aerul dintre ele. Degetele se intrepatrund si se indoaie rotunjit, fiecare gasindu-si locul sapat in piele. Picaturi se scurg in causul deschis si aerul rece inca desparte podul palmelor. Muschii se contracta, mainile se unesc si explulzeaza tot dintre ele, liniile calde lipidu-se la loc. Haosul interior si-a reluat linistea, departe de agitatia prafului, picaturilor si aerului.
Sangele meu se varsa pe podeaua orizontului, murdarind clarul cerului si hranind betonul crapat. Santulete pline de praf sunt umplute cu lichid si se formeaza un noroi de un rosu murdar, marturie ca a existat ceva inaintea asfaltului si strazilor. Cerul e deja suprasaturat de lumina si imi respinge sangele, coagulandu-l in ploaie si impingandu-o catre linii. Poate va fi innegrit si punctele razlete vor forma graficul unei noi functii a dementei ordonate. O voce moale scuipa cerneala spre orizont, dezgustata de componenta organica a fluidului meu. Albastrul se izbeste violent de cheaguri si le rupe crusta, redandu-le rosul lucios si amestecandu-se cu el. Violet. Bucati de cer si de beton au fost stropite cu violet si picaturi inca dau o lupta muta pentru a crea noi nuante, totul intr-o miscare ametitoare. Sangele meu inca se scurge nepasator, violetul nu il impresioneaza. Un foton se descarca pe un fir de par decolorat si naste o scanteie ce erupe pe o bara metalica. Un foc viu se inalta, mistuind metalul ruginit in picaturi sferice fierbinti. Cateva se preling pana intr-o baltoaca statuta si se descompun intr-un verde tare ce acapareaza apa. Focul ia proportii si sangele meu il adapa, ploua cu cheaguri si violet si betonul s-a facut de un verde gelatinos. Un strop de sange si un strop de foc, un strop de verde tare si un strop de violet inert, se intalnesc intr-un punct nedefinit si explodeaza in culori si lumina ce se dizolva instantaneu. Orizontul si-a reluat linia neagra.

luni, 23 martie 2009

Fara perdea



De cand ma stiu am fost fascinat de perdele. Inca de cand eram mic copil, in casa bunicii, tot timpul meu s-a consumat in jurul acestui obiect mistic, care m-a ademenit cu faldurile sale, dar si mai mult cu miscarea imperceptibila cauzata de cine stie ce vanturi, sau poate reactii in lant pornite de vreo aripa mult prea subtire de fluture. Stiam inca de pe atunci ca in spatele acestora, al perdelelor, se adapostesc mai multe mistere decat ar putea spectrul gandirii mele sa inglobeze vreodata...
Mi-a trecut prin cap ca in spatele valului, se afla fiinte jucause (de unde si miscarea perpetua a materialului), sau dimpotriva, malitioase,demonice. Ma gandeam ca aceste fantasmagorii incearca sa nu-si faca simtita prezenta, dar fiind in lumea umana, au preluat ceva din imperfectiunea acesteia, nereusind sa pastreze nemiscarea de piatra, miscandu-se uneori. Ochii mei au probabil o minte proprie, deoarece, fara ca macar sa ma gandesc la aceste lucruri, se fixau independent pe perdeaua spanzurata, ghicind doar miscarea de adineauri.
Am inteles ca intrega esenta a mea se ascunde dupa o perdea. Nu numai a mea...a tuturor. O perdea concentreaza cu o enorma densitate, intreaga noastra existenta. Nu, nu o bucata de panza atarnanda....ci o perdea. Si atunci mi-am dat seama ca si ele sunt impartite pe categorii. De fapt nu „am inteles” ci doar am banuit...
Oare dupa o perdea purpurie se ascund toate tristetile noastre? Daca am avea pentru o clipa curajul sa dam la o parte aceasta perdea, am gasi dincolo toate apusurile insangerate de vara tarzie? Am fi izbiti violent de raze pasnice de soare apus? Am vedea fantomele ce ne bantuiau alta data, rastignite acum de cate un fir de ata din perdea? Ne-am vedea copilaria trecuta, copilaria cu gust inefabil de inocenta, copilaria cu caise furate, sanii zburand pe zapada, frunzis hohotind de ras gadilat de Zefir. Ne-am vedea pe noi, noi cei apusi deja, noi cei sanatosi, aflati intr-o lume mirosind a altceva decat noxe...ne-am vedea legati la ochi de iubiri adolescentine, ne-am vedea toata nostalgia adunata-ntr-un tablou mangaiat de o pensula inmuita in violet? Dureros de violet...
O perdea alba, acopera sub puritatea ei de giulgiu, toata moartea din viata noastra. Orbitor stralucesc oase inalbite si slefuite de timp, oase ingropate de mult, oase ce nu vor mai sustine nici un corp decat, poate, corpul mamei Gheea. Campuri de cruci, marcand locul unui sicriu, al unui intuneric etern,al unui ciclu al materiei in natura, cu copaci in ale caror vine curge esenta de om mort si descompus. Nici un vant nu misca acest gen de perdele. Poate doar o adiere inghetata de cavou.
Albastrul unei perdele mascheaza ingenios o mare de bucurii imbratisate de aripi celeste. Fiecare moment cand zambeai se afla acolo. Primul zambet al lui Dumnezeu, atunci cand setea de credinta iti putea fi usor astamparata, primele zambete ale noilor colegi de la scoala, primul zambete ale unei fete exagerat de docil si linistitor...primele iesiri din letargie, cu fluxuri de adrenalina in fata primei tigari, furata din cine stie ce pachet de pe o masa, scanteierile in lumina solara ale bicicletei nou-noute asteptand sa fie incalecata, acordurile muzicii care a tacut demult. bucuria de a-ti stii existenta confirmata...Ce-mi confirma azi ca exist? O crima, poate, prin moartea cuiva, existenta fiind confirmata. Respectivul nu mai exista tocmai pentru ca tu existi.Dar, o mana manjita de sange poate pata azurul perdelei...
Gama larga de culori se combina, de multe ori, estompand granita si asa fina dintre perdele. De fapt cred ca toate reprezinta un macrosistem de sentimente, interdependente si interconectate. Sau, cum as fi zis altadata, „interconectate intre ele”. Toti cred ca o perdea ascunde ceva. De fapt, tot ce face ea e sa adaposteasca. Adaposteste sentimente si senzatii care altfel ar fi uitate. Acolo se afla identitatea noastra, dupa cateva perdele...Una singura chiar ascunde ceva...este cea translucida cu miscari care dau fiori, trezesc frici. Este fioroasa...ea adaposteste viitorul, viitor pe care nu il stim, defapt nu ne este permis sa il stim, restrictia fiind data de cine stie care zeu.
Iar prezentul? Prezentul se ascunde dupa perdeaua in care ne infasuram noi zi de zi...

duminică, 22 martie 2009

Spade


Prin fata zidului fandau spadasini. Un trecator s-a oprit, poate ca am fost eu. A ridicat din umeri si s-a asezat cu spatele la zid. Poate ca erai tu. Cineva a cerut o pauza. Spadasinii s-au oprit. Si-au scos batistele cu monograma, sabiile le-au infipt in teci. Stateau pe bordura. Discutau despe mine, sau despre tine. Eu sau tu cu spatele la zid. In tacere. Totul se intampla in tacere. Intocmai ca atunci cand cosmarurile vor sa evadeze din cutia craniana. Se lovesc spasmodic de peretii de os. Plang ca un copil fara parinti. Dumnezeu nu e surd. Aude tot. Tot, nu-i scapa nici un cosmar din cutia craniana. El sta de cealalta parte a zidului. Urmeaza clipe de liniste. Doar spadasinii isi sterg fruntile obosite. Oare cate cosmaruri vor reusi sa strapunga oasele craniene? Eu sau tu stam cu spatele la zid pana la sfarsit. Nu inteleg de ce spadasinii s-au oprit. Nu inteleg de ce Dumnezeu nu apare din spatele zidului cu un steag mare in maini. Nu cred ca isi doreste sa se predea. Spadasinii sunt obositi. Eu, sau tu, suntem veseli. E momentul sa radem. Isterici. Cine e acel cineva? Si de ce nu se strapung cu sabiile? Iluzia mortii. Spadasinii se ridica. Fandeaza. Cosmarurile sunt la locul lor. In cutia craniana. Eu o sa inchid ochii. Tu trebuie sa fii adormit deja. Daca intind mana te pot atinge. Inca astept acel Dumnezeu din spatele zidului fluturand steagul alb. Unde es,ti? Apoi muzica coboara din cer ca un vant ce rupe frunzele crengile copacilor din spatele zidului. Dumnezeu nu mai e in spatele zidului, doar crengi rupte de muzica. Dumnezeu s-a aruncat acum la cer. Spadasinii fandeaza in continuare. Eu am ramas cu spatele la zid. Tu esti in spatele zidului. Aduni crengile rupte. Peste cateva momente vei iesi fluturand steagul alb. Atunci totul se va sfarsi.

Tacerea nu o pot suporta decat singuraticii. Tacerea e pentru cei care privesc trecatori ascunsi in spatele ferestrelor. Un pahar s-a spart. Urmeaza o clipa de liniste. Apoi tacerea e rupta precum o bucata de carpa ponosita, in zeci de fasii. Tipete, spadasini morti pe caldaram. Vax, e o lume minunata.

sâmbătă, 14 martie 2009

Meeemories


Asta seara am rasfoit putin impreuna cu Narci,sertarul cu amintiri,cu poze.Mi-am amintit cand le-am facut si ce faceam atunci si am promis sa nu ne mai fie rusine unu de altu indiferent.Eu sunt mai rusinos deoarece inainte sa o cunosc,eram un fel de prieten cu niste indivizi care radeau daca era de ras,nu aveau mila fata de esec sau pasi gresiti si asteptau sa vada o miscare gresita sa rada cu gura pana la urechi.In orice caz eu o sa ma tin de promisiune.
In rest...azi am dorit sa ne uitam la un film de Chantal Akerman - Je,tu,il,elle - care s-a dovedit a fi un film scurt si plictisitor cu o poveste care ar fi trebuit desfasurata putin.Nu exista actiune,punct culminant,doar o desfasurare lenesa care ar interesa numai pe adevaratii cinefili probabil.Ne-am uitat putin si la Milk,filmul lui Gus Van Sant,despre lupta pentru supravietuire a gay-lor.Acesta a avut o actiune frumusica dar unele aspecte au lasat de dorit.
Mi-a adus individul acela in sfarsit placa grafica...un Ati Radeon 9250,o placa batranica in comparatie cu ce e acum dar care reuseste sa ajunga la jumatatea asteptarilor mele.Defuncta MX 440 e inca aici...zace saraca in paradisul placilor grafice unde renderizarea apei si a vegetatiei este deschisa oricarei placi,indiferent cat de veche este...
Mi se pare mie probabil dar weekendul asta trece greu...ceea ce e bine :)...mi-as dori ca fiecare weekend sa fie asa.Azi am ras,am criticat,mi-a parut rau si am fost foarte calm ascultand unele lucruri,in mare parte tinand de unii indivizi pe care Narci Ii mai ia la vorba pe mess si in mica parte ceea ce aud pe acasa.O zi de sambata care a semanat prea tare cu o duminica...oare de ce?!
Narci si-a sters vampirefreaks-ul...mi-l sterg si eu.Si asa il tineam ca avea ea cont ;)) nu imi pasa de cine stie ce site de genu.Si cu asta sper sa se termina dinastia site-urilor tip "comm and add" ale caror scop cred ca e logic...nu numai prieteni si bla bla bla-urile care vrajesc...