luni, 27 aprilie 2009

Where is the horse and the rider...?



Da,inca o zi a trecut fara sa fac mare lucru.O zi obisnuita si stupida.Am dat teza la engleza si m-au enervat toti din clasa cu vorbaria lor.La istorie nu am de gand sa fac nimic uite asa de chichi.Am impresia ca devin un copilas cu replicile astea.Oricum nu as putea convinge pe nimeni cum sunt cu adevarat.Nici nu vreau,nici nu-mi pasa.
Mi-as dori ca intr-o buna zi sa fac precum a zis si Paul Eugen Banciu in cartea sa "Somonul Rosu", sa ma retrag in munti departe de tot ce reprezinta tehnologia si rautatea oamenilor.
In ultimul timp simt rautatea lor,e un miros gretos asemanator cadavrelor incinerate de napalm pe campul de lupta,egoismul lor,egocentrismul si replica cea mai frecvent prezenta in limbajul lor "ce destept sunt o sa ajung acolo o sa am un salariu de va sparg o sa am masini o sa fac tot ce am chef"...oricum pana acum ce au facut ? nu tot si-au facut de cap si tot ce au avut chef ?...oricum nu se va schimba nimic toti vor ramane la fel si vor critica modul de lucru.Tin minte vag o replica din filmul "Platoon",regizat de Oliver Stone,cand personajul principal,soldatul Taylor (Charlie Sheen),in timp ce sapa o groapa se gandea ca iadul reprezinta "imposibilitatea ratiunii"...inclin sa cred ca are dreptate.Toti isi fac de cap,se distreaza,calatoresc,beau,etc dar lumea nu s-a construit pe asta.Pana si marii scriitori romani ca Mircea Eliade sau Mihai Eminescu nu au stat de petreceri si porcarii mondene,ei au observat acest "iad al nestiintei".Voi incerca sa ma izolez de acesti oameni si sa conserv ce pot in mine fara a fi nevoie sa ascult replicile lor inspirate din reviste comice.
Astept sfarsitul scolii cu o nerabdare cronica...dar de fapt ce astept ? O vacanta care trece si ea...sunt confuz in privinta viitorului,dar in fine asa am fost mereu,viitorul e doar o prelungire a trecutului.
Vad oameni veseli pe strada,relaxati de parca nu au nicio grija...si din contra vad oameni cu ochii tristi privind pamantul si nicidecum in fata.Oare ce se afla in capul lor ? Nu m-ar interesa cei veseli dar cei tristi cu siguranta! As fi tentat sa vorbesc cu un barbat in varsta despre framantarile sale asa cum am facut mai demult.Tin minte ca asteptam pe Narcisa sa mergem la scoala dar pana sa ajunga la locul nostru de intalnire,m-am asezat pe o banca langa bloc.Peste 2 minute,un barbat mai in varsta s-a asezat langa mine si a inceput sa ma intrebe la ce liceu sunt.L-am privit adanc in ochi si am simtit ca sunt de o varsta cu dansul.Inca simt...inca tin minte privirea aceea trista si involburata precum apa marii.Era atat de bland si tremura incat trebuia sa ma abtin sa nu Ii ofer ceva sa nu mai tremure.Mi-a povestit de fiul sau care a invatat in acelasi liceu cu mine si care era plecat din tara.Toti pleaca pana la urma,doar ca prin moduri si locuri diferite.Dupa aceea a trebuit sa plec.L-am lasat pe banca dar l-am privit cu parere de rau.Unii oameni merita mila desi cei din jur sunt prea inghetati sa vada.
Poate nu imi pot controla emotiile prea bine si unii ar zice ca sunt slab...poate sunt...dar stiu un singur lucru...mai bine ajut un om in varsta decat o pipita proasta sau un manelar retardat.

vineri, 24 aprilie 2009

Frumusete


Astazi m-au aruncat peste bord. Da, era si timpul. Dupa atata vreme in care nici macar nu le mai vorbeam, nu le mai dadeam prea multe ordine, nu-i stimulam in vreun fel, ei s-au rasculat si au facut-o. Echipajul era foarte nemultumit in ultima vreme, de mult nu ne mai opriseram pe undeva, pe vreo insula, si marea ni se urcase tuturor la cap.
Fiecare devenea din ce in ce mai absent, mai inexistent si mai ciudat, mai banal parca. Era de asteptat aceasta rascoala ocazionala. Se mai intamplase pana acum, dar niciodata nu ma aruncasera peste bord. Cel putin nu-mi aduc aminte de o astfel de intensitate.
Era vorba despre gandurile mele, ele erau echipajul meu, asupra caruia nu mai eram sigur daca-mi pot exercita puterea mea de capitan. De fapt, nimeni nu este un capitan in adevaratul sens al cuvantului, respectat de toti. Aceasta este o utopie chiar si pentru mintea si interiorul fiintei umane. Intotdeauna exista ganduri care sunt pe cale sa se revolte, pun la cale un complot, explodeaza in adevarate crize pentru tine, o nesiguranta taioasa provenita dintr-o singuratate in care tot ele te trag, parca. Unele sunt mai pretentioase decat altele, altele mai rebele, altele se plang, sunt ametite, altele cu rau de mare si asa mai departe...
Totusi, nu stiu de ce anume corabia mea arata asa de distrusa din departare.Un loc pe care aveam senzatia ca-l cunosc ca-n palma, dupa atatia ani de existenta, un loc unde traiam pana astazi, ma dezamageste. Sa fi obosit eu in tot acest timp si sa fie acesta un sfarsit? Sau sa fie doar un minim al variatiei obositoare a constiintei, a starii sufletesti care ma macina de atata timp, cand pe o culme a fericirii si a veseliei, cand in niste gauri spiralate parca, ale tristetii, singuratatii si nesigurantei? O adevarata depresie...

Marele oras lucea in zare, degajand toata acea caldura caracteristica. Eu eram la marginea acestuia, langa un drum modest, de tara, pe pajistea vie, de-un verde inchis al ierbii. Nimic altceva decat o apa destul de tulbure, adanca, dar nu asa de agitata inca, pe care eu pluteam. In jurul corabiei care se indeparta incet, cu catargele ei distruse – cladiri inalte peticite de ferestre, prea identic parca – mai pluteau numeroase lazi cu provizii sau gunoaie si bucati de lemn care sarisera din ea de la ultima lupta. Toate acestea se insirau sub forma cotetelor, casutelor singuratice, a gheenelor de gunoi, gradinilor si gardurilor acestora, care descriau aceasta margine de oras. Nici nu stiu de ce mi le aruncasera, caci eu nu aveam nevoie de obiecte de care sa ma prind, sau de provizii. De fapt, copacul la umbra caruia stateam era sprijinul meu. Mi-am dat seama de curand ca eram oarecum „in largul meu” in acest loc, plutind pe aceasta mare infinita de iarba, ale carei valuri timide erau dealurile prea putin iesite in relief. Umbra fluturand, a frunzelor copacului era intocmai ca un steag palid al libertatii care ma mai linistea si imi dadea curaj. Curaj? Sa mai gandesc poate, sa mai adun din gandurile care esuasera si ele odata cu mine.
Aici ele se simteau mai bine, isi reveneau, si chiar daca majoritatea ramasesera pe corabie, in oras, la mine acasa sau eu stiu in ce alt loc, vreo doua trei mi se alaturasera, incepeau sa lucreze atat in interiorul meu cat si in exterior, formand mici insulite unde as putea sa ma declar „naufragiat”. Deja nu mai faceam diferenta dintre universul meu intern si lumea asta mica in care traiam de fapt si cred ca acest amestec nu era prea bun.
Pe masura ce orasul se indeparta, incepeam sa devin din ce in ce mai mult un zeu al marii, un nou capitan, dar asta nu avea sa dureze mult. Alte ganduri, ciudate, ingrijoratoate, incepeau sa mi se plimbe in jur, intocmai ca niste monstii marini sau cel putin rechini. Simteau nevoia sa-mi povesteasca totusi ceva inainte de a ma devora, pregateau un ritual parca.
Unul facea referire la viata marina. Palcurile de oi deveneau pesti rotunzi si aproape bidimensionali, cainii erau ceva mai mari iar masinile care treceau pe drumul din spatele meu scuipau cerneala lor intocmai ca niste caracatite nervoase. Ii consideram pe toti foarte periculosi, caci faceau parte din urban, din oras, din lumea de care fugisem si scapasem astazi. Ea era ironic de pustie si de moarta dar totusi se manifesta acum. Oare si echipajul meu era mort? Poate ca eram toti niste strigoi descarnati care ne corupeam unii pe altii.
Odata cu aceste ganduri, apa se racea, iar valurile se infuriau, sub forma unor usoare adieri de vant si gemete ale cerului care se innora, prevestitor de vreo furtuna.
Tot nimicul acela al orasului, atatea persoane si totusi niciuna vie, toate moarte sau pe moarte, bolnave, nebune, erau de speriat. Piesele de rezistenta le erau cateodata privirile. Desi majoritatea banale, printre toata acea multime existau si zvacniri de priviri adanci, care te faceau sa te gandesti daca nu cumva voiau doar sa te-amageasca sau daca nu ai innebunit deja. Da, era trist. Dominat de aceste premise, eliminam din start orice speranta, incercarea de a le patrunde, cautarea acestora, cercetarea, si eram cu adevarat confuz cand venea vorba de societate, poate chiar las, un hot al acesteia, un mic capitan increzut si ignorant.
Aceasta era situatia si imi parea rau cand eram lovit de spumele valurilor care vedeam ca nu erau doar spumele de la gura nebuniei si prostiei care domnea. Briza ma ducea cu gandul la sirene, dar ele erau singure, diferite de cele mitologice si poate la fel ca mine, sau cel putin „dubioase”. Poate ca si ele erau intr-o cautare a frumosului, a vreunui leac impotriva singuratatii. In zadar insa, caci atitudinea aceasta era una nepotrivita si oricine pierdea adoptand-o, in aceasta lume foarte urata si totusi diversa. Era obositor sa te gandesti la toate acestea, asa ca m-am hotarat sa ma relaxez si sa incep sa admir peisajul.
Aici era toata frumusetea... dar oare chiar era frumos? Desigur ca schimbarea pamantului, a uscatului in mare si a acesteia, a suprafetei de apa in uscat, era o idee buna. Dar nu era prea purificatoare? Nici macar nu mai stiu ce-mi doresc. La urma urmei, corabia mea era una urata dar existau atatea altele pe care nu le vazusem, stiu asta. Nu cred ca as avea dreptul sa ma resemnez intr-o astfel de inversare purificatoare care ar distruge tot ce exista, pentru a releva acele culturi pierdute, cand eu nici macar n-am explorat marea si lumea existenta. Nu sunt pregatit inca dar simt ca la un moment dat asta o sa se intample, fiindca sunt constient de schimbare. Simt iarba cameleonica preschimbandu-se ocazional in suprafata de apa slab involburata, astfel incat nimeni sa n-o observe prea usor. Simt si muntii care cateodata sunt adevarate valuri, si mai greu de observat insa. Totul e pregatit sa se dezlantuie parca. Ca si cum timpul s-ar fi oprit acum in loc si ar fi surprins o fotografie a acestei uriase mari pe care traim ca pe uscat, evolutia noastra fiind una aparenta, psihic respirand tot prin branhii. Parca si sunetul acela al apei care-ti inunda urechile e prezent tot timpul, daca-l asculti bine.
Este vorba de timp aici si presupun, cu o nota slaba de optimism, ca totul este la un nivel individual. Cred ca fiecare poate hotari pentru el reinceperea derularii timpului, si il poate opri la loc. De aceea visam, cunoastem, uitam si ne dam seama prea tarziu de semnificatia tuturor acestor actiuni. Pentru unii, asta se petrece la un nivel involuntar care poate duce doar la innebunire, la alterarea psihica definitiva. De fapt, pentru toti e periculos, dar riscul acesta chiar isi are meritul. Frumosul este ceea ce iese la suprafata, legatura dintre noi, observatorii, si acea lume care asteapta sa fie descoperita, acel timp care asteapta sa treaca si care niciodata n-a trecut asa cum mi-am dorit, pana acum. Inca visez si nu stiu ce m-as face daca n-as mai putea visa.

luni, 20 aprilie 2009

Until it sleeps


Nu stiu cum sa incep.Ma rog incerc cum pot.A trecut inca un Paste.Am mancat,dormit,citit,bla bla bla aceleasi chestii mereu.Ma simt frustrat de toate proastele si amaratii din jur.Nu suport sa socializez cu nu stiu ce indivizi,si de aceea ascund multe lucruri fata de cei din jur.Nu suport laudarosii sau cei cu complexe de superioritate sau proastele care ranjesc si isi povestesc viata ca si cum totul e atat de usor.
A venit si Lucian pe acasa...prefacut si beat ca de obicei.Mi-am pierdut vremea cu el incercand sa nu ascult porcariile care le indruga.Slujba,bani,acelasi chestii.Oamenii ahtiati asa raman.M-as chinui degeaba sa incerc sa le explic cat de pierduti sunt,de aceea nu voi face nimic...voi sta voi citi si ce voi mai face...las lumea in pace ca daca deranjez pe cineva imi sare in cap.
O sa citesc in curand "Somonul rosu" de Paul Eugen Banciu,un om care a intrat in moarte clinica de 9 ori,in care povesteste ce isi aminteste din multiplele come.
In rest...maine scoala.Iarasi ma deprim privind peretii si ascultand replicile colegilor.Iarasi iarasi iarasi...mi-as dori sa dispara pur si simplu acea cladire cu toti din ea...desigur eu si Narcisa sa nu fim la fata locului.Deja simt cum vine sentimentul prea cunoscut...again and again...over and over.

joi, 2 aprilie 2009

Eat me,drink me


Prin gaura cheii mi se-arata un univers intr-un inel ce se invarte zbuciumat pe degetele papusilor cu chip de ceara. Sunt sigura ca praful de nori s-a asternut deja pe ochii lor si am ramas doar noi deschisi. Inelul le strange si le intra-n pergament, iar noi zburam liberi tragand in piepturi aburi mov. Picaturi mari de lumina tes fin panza verde a irisilor nostri fixati pe pielea pamantului gol ce se-ndoaie sub greutatea pasilor de ceara. Copacii-creta isi depun strat dupa strat pe crengi si isi rasfira frunzele spre noi, intinzandu-ne chei de gelatina. Nu le-am vrut, am fugit, desi eram fascinati de transparenta lor grotesca si mirosul fad de vechi si cunoastere. Ni s-a facut frig si eu am cules muguri de apa si tu ai adus scoarta de luna. N-au fost de-ajuns, privirile de ceara inca ne-nghetau si pliurile pamantului incercau sa ne prinda rasuflarea, iar noi tot zburam si vedeam cum inelul se strange in jurul lor si le sugruma. Un val de cerneala a inecat totul si noi am vazut apocalipsa, cum verde si violet s-au stins in nimic si ceara s-a topit. Hartii rupte s-au imprastiat in jurul nostru si ne-au strans intr-un cerc plin, concentrat in lumini si sclipiri de intuneric. Atunci ni s-a revelat drumul drept catre buze calde si ne-am unit intr-un inel in jurul haosului.
Mainile se desfac incet, eliberand aer rece si fortand vidul. Fire de praf se agita, se raspandesc de pe pielea pergamentoasa si creeaza vartejuri, antreneaza haosul linistit. Un vant starnit de frig si nimic impinge toate particulele intr-o parte, incearca sa le condenseze si apoi sa le distruga, dar sunt prea eterogene si nu exista un liant care sa le transforme la loc in piele. Aerul izbeste palmele, dar nu le poate misca. In imobilitatea lor, domina lumea. Acum e momentul in care se scufunda in existenta, permit sentimentelor, impresiilor, glasurilor colorate si imaginilor tipatoare ale particulelor sa ia forma si sa patrunda in caus, sa le surprinda ca realitati externe intr-o realitate ascunsa lor. Mainile sunt observatori, se afunda pana la incheieturi in secretiile psihice si fiziologice, testandu-le fluiditatea si consistenta, cautand ceva si rascolind masa informa, semitransparenta. Se opresc si incep sa indeparteze particulele, agitandu-si degetele, scuturandu-se de lichid, raspandind mii de picaturi in jur , picaturi ce se indeparteaza cu viteza si se topesc in opacitate. Mainile se unesc la incheieturi si se apropie, eliminand vijelios aerul dintre ele. Degetele se intrepatrund si se indoaie rotunjit, fiecare gasindu-si locul sapat in piele. Picaturi se scurg in causul deschis si aerul rece inca desparte podul palmelor. Muschii se contracta, mainile se unesc si explulzeaza tot dintre ele, liniile calde lipidu-se la loc. Haosul interior si-a reluat linistea, departe de agitatia prafului, picaturilor si aerului.
Sangele meu se varsa pe podeaua orizontului, murdarind clarul cerului si hranind betonul crapat. Santulete pline de praf sunt umplute cu lichid si se formeaza un noroi de un rosu murdar, marturie ca a existat ceva inaintea asfaltului si strazilor. Cerul e deja suprasaturat de lumina si imi respinge sangele, coagulandu-l in ploaie si impingandu-o catre linii. Poate va fi innegrit si punctele razlete vor forma graficul unei noi functii a dementei ordonate. O voce moale scuipa cerneala spre orizont, dezgustata de componenta organica a fluidului meu. Albastrul se izbeste violent de cheaguri si le rupe crusta, redandu-le rosul lucios si amestecandu-se cu el. Violet. Bucati de cer si de beton au fost stropite cu violet si picaturi inca dau o lupta muta pentru a crea noi nuante, totul intr-o miscare ametitoare. Sangele meu inca se scurge nepasator, violetul nu il impresioneaza. Un foton se descarca pe un fir de par decolorat si naste o scanteie ce erupe pe o bara metalica. Un foc viu se inalta, mistuind metalul ruginit in picaturi sferice fierbinti. Cateva se preling pana intr-o baltoaca statuta si se descompun intr-un verde tare ce acapareaza apa. Focul ia proportii si sangele meu il adapa, ploua cu cheaguri si violet si betonul s-a facut de un verde gelatinos. Un strop de sange si un strop de foc, un strop de verde tare si un strop de violet inert, se intalnesc intr-un punct nedefinit si explodeaza in culori si lumina ce se dizolva instantaneu. Orizontul si-a reluat linia neagra.