Frumusete

Astazi m-au aruncat peste bord. Da, era si timpul. Dupa atata vreme in care nici macar nu le mai vorbeam, nu le mai dadeam prea multe ordine, nu-i stimulam in vreun fel, ei s-au rasculat si au facut-o. Echipajul era foarte nemultumit in ultima vreme, de mult nu ne mai opriseram pe undeva, pe vreo insula, si marea ni se urcase tuturor la cap.
Fiecare devenea din ce in ce mai absent, mai inexistent si mai ciudat, mai banal parca. Era de asteptat aceasta rascoala ocazionala. Se mai intamplase pana acum, dar niciodata nu ma aruncasera peste bord. Cel putin nu-mi aduc aminte de o astfel de intensitate.
Era vorba despre gandurile mele, ele erau echipajul meu, asupra caruia nu mai eram sigur daca-mi pot exercita puterea mea de capitan. De fapt, nimeni nu este un capitan in adevaratul sens al cuvantului, respectat de toti. Aceasta este o utopie chiar si pentru mintea si interiorul fiintei umane. Intotdeauna exista ganduri care sunt pe cale sa se revolte, pun la cale un complot, explodeaza in adevarate crize pentru tine, o nesiguranta taioasa provenita dintr-o singuratate in care tot ele te trag, parca. Unele sunt mai pretentioase decat altele, altele mai rebele, altele se plang, sunt ametite, altele cu rau de mare si asa mai departe...
Totusi, nu stiu de ce anume corabia mea arata asa de distrusa din departare.Un loc pe care aveam senzatia ca-l cunosc ca-n palma, dupa atatia ani de existenta, un loc unde traiam pana astazi, ma dezamageste. Sa fi obosit eu in tot acest timp si sa fie acesta un sfarsit? Sau sa fie doar un minim al variatiei obositoare a constiintei, a starii sufletesti care ma macina de atata timp, cand pe o culme a fericirii si a veseliei, cand in niste gauri spiralate parca, ale tristetii, singuratatii si nesigurantei? O adevarata depresie...

Marele oras lucea in zare, degajand toata acea caldura caracteristica. Eu eram la marginea acestuia, langa un drum modest, de tara, pe pajistea vie, de-un verde inchis al ierbii. Nimic altceva decat o apa destul de tulbure, adanca, dar nu asa de agitata inca, pe care eu pluteam. In jurul corabiei care se indeparta incet, cu catargele ei distruse – cladiri inalte peticite de ferestre, prea identic parca – mai pluteau numeroase lazi cu provizii sau gunoaie si bucati de lemn care sarisera din ea de la ultima lupta. Toate acestea se insirau sub forma cotetelor, casutelor singuratice, a gheenelor de gunoi, gradinilor si gardurilor acestora, care descriau aceasta margine de oras. Nici nu stiu de ce mi le aruncasera, caci eu nu aveam nevoie de obiecte de care sa ma prind, sau de provizii. De fapt, copacul la umbra caruia stateam era sprijinul meu. Mi-am dat seama de curand ca eram oarecum „in largul meu” in acest loc, plutind pe aceasta mare infinita de iarba, ale carei valuri timide erau dealurile prea putin iesite in relief. Umbra fluturand, a frunzelor copacului era intocmai ca un steag palid al libertatii care ma mai linistea si imi dadea curaj. Curaj? Sa mai gandesc poate, sa mai adun din gandurile care esuasera si ele odata cu mine.
Aici ele se simteau mai bine, isi reveneau, si chiar daca majoritatea ramasesera pe corabie, in oras, la mine acasa sau eu stiu in ce alt loc, vreo doua trei mi se alaturasera, incepeau sa lucreze atat in interiorul meu cat si in exterior, formand mici insulite unde as putea sa ma declar „naufragiat”. Deja nu mai faceam diferenta dintre universul meu intern si lumea asta mica in care traiam de fapt si cred ca acest amestec nu era prea bun.
Pe masura ce orasul se indeparta, incepeam sa devin din ce in ce mai mult un zeu al marii, un nou capitan, dar asta nu avea sa dureze mult. Alte ganduri, ciudate, ingrijoratoate, incepeau sa mi se plimbe in jur, intocmai ca niste monstii marini sau cel putin rechini. Simteau nevoia sa-mi povesteasca totusi ceva inainte de a ma devora, pregateau un ritual parca.
Unul facea referire la viata marina. Palcurile de oi deveneau pesti rotunzi si aproape bidimensionali, cainii erau ceva mai mari iar masinile care treceau pe drumul din spatele meu scuipau cerneala lor intocmai ca niste caracatite nervoase. Ii consideram pe toti foarte periculosi, caci faceau parte din urban, din oras, din lumea de care fugisem si scapasem astazi. Ea era ironic de pustie si de moarta dar totusi se manifesta acum. Oare si echipajul meu era mort? Poate ca eram toti niste strigoi descarnati care ne corupeam unii pe altii.
Odata cu aceste ganduri, apa se racea, iar valurile se infuriau, sub forma unor usoare adieri de vant si gemete ale cerului care se innora, prevestitor de vreo furtuna.
Tot nimicul acela al orasului, atatea persoane si totusi niciuna vie, toate moarte sau pe moarte, bolnave, nebune, erau de speriat. Piesele de rezistenta le erau cateodata privirile. Desi majoritatea banale, printre toata acea multime existau si zvacniri de priviri adanci, care te faceau sa te gandesti daca nu cumva voiau doar sa te-amageasca sau daca nu ai innebunit deja. Da, era trist. Dominat de aceste premise, eliminam din start orice speranta, incercarea de a le patrunde, cautarea acestora, cercetarea, si eram cu adevarat confuz cand venea vorba de societate, poate chiar las, un hot al acesteia, un mic capitan increzut si ignorant.
Aceasta era situatia si imi parea rau cand eram lovit de spumele valurilor care vedeam ca nu erau doar spumele de la gura nebuniei si prostiei care domnea. Briza ma ducea cu gandul la sirene, dar ele erau singure, diferite de cele mitologice si poate la fel ca mine, sau cel putin „dubioase”. Poate ca si ele erau intr-o cautare a frumosului, a vreunui leac impotriva singuratatii. In zadar insa, caci atitudinea aceasta era una nepotrivita si oricine pierdea adoptand-o, in aceasta lume foarte urata si totusi diversa. Era obositor sa te gandesti la toate acestea, asa ca m-am hotarat sa ma relaxez si sa incep sa admir peisajul.
Aici era toata frumusetea... dar oare chiar era frumos? Desigur ca schimbarea pamantului, a uscatului in mare si a acesteia, a suprafetei de apa in uscat, era o idee buna. Dar nu era prea purificatoare? Nici macar nu mai stiu ce-mi doresc. La urma urmei, corabia mea era una urata dar existau atatea altele pe care nu le vazusem, stiu asta. Nu cred ca as avea dreptul sa ma resemnez intr-o astfel de inversare purificatoare care ar distruge tot ce exista, pentru a releva acele culturi pierdute, cand eu nici macar n-am explorat marea si lumea existenta. Nu sunt pregatit inca dar simt ca la un moment dat asta o sa se intample, fiindca sunt constient de schimbare. Simt iarba cameleonica preschimbandu-se ocazional in suprafata de apa slab involburata, astfel incat nimeni sa n-o observe prea usor. Simt si muntii care cateodata sunt adevarate valuri, si mai greu de observat insa. Totul e pregatit sa se dezlantuie parca. Ca si cum timpul s-ar fi oprit acum in loc si ar fi surprins o fotografie a acestei uriase mari pe care traim ca pe uscat, evolutia noastra fiind una aparenta, psihic respirand tot prin branhii. Parca si sunetul acela al apei care-ti inunda urechile e prezent tot timpul, daca-l asculti bine.
Este vorba de timp aici si presupun, cu o nota slaba de optimism, ca totul este la un nivel individual. Cred ca fiecare poate hotari pentru el reinceperea derularii timpului, si il poate opri la loc. De aceea visam, cunoastem, uitam si ne dam seama prea tarziu de semnificatia tuturor acestor actiuni. Pentru unii, asta se petrece la un nivel involuntar care poate duce doar la innebunire, la alterarea psihica definitiva. De fapt, pentru toti e periculos, dar riscul acesta chiar isi are meritul. Frumosul este ceea ce iese la suprafata, legatura dintre noi, observatorii, si acea lume care asteapta sa fie descoperita, acel timp care asteapta sa treaca si care niciodata n-a trecut asa cum mi-am dorit, pana acum. Inca visez si nu stiu ce m-as face daca n-as mai putea visa.