vineri, 27 februarie 2009

La un mormant inflorat albastru



De cateva zile am inceput la clasa sa invatam despre Eminescu si poeziile sale marete.Degeaba se chinuie diriginta,multi nu pricep pur si simplu geniul,totul li se pare amuzant.N-am de gand sa-i judec,fiecare cu parerea lui.Personal,pentru mine Eminescu reprezinta un geniu neinteles la vremea sa,un om care in ciuda tuturor a dorit sa fie iubit...si atat.A dispretuit profund societatea si idealurile umane ale vremii,din acest motiv si-a revarsat amarul in poezie.A scris fara incetare zeci de poezii,a citit sute,daca nu mii de carti,s-a inchis intr-o lume unde nimeni nu a putut patrunde,dar a fost doborat precum eroii din operele sale.Cu lacrimi in ochii goi ca cel mai adanc hau,s-a prabusit in el insusi fara a avea posibilita de intoarcere.Am fost mirat prima oara cand am auzit o frantura din ceea ce a creat.M-am intrebat "ce e asta ?" intr-un mod insensibil,afland mai apoi ca nu este o poezie,ci inceputul unui drum.Am ridicat din umeri si am zis oarecum,dar eram mic ce sa fac,nu stiam ce sau cum.
Cu timpul am ajuns sa citesc poeziile sale din placere si chiar si nevoie,dar intotdeauna le-am citit cu drag.Auzeam pe multi numindu-l "expirat","ratat" si alte epitete,dar nu le-am luat in seama.Ce poti sa-i dovedesti unui om cu teasta plina de porcarii indesate de altii ?
Au fost multi cu o dragoste si mai mare decat a mea fata de el,si inca sunt,dar cel putin sunt fericit ca a trait si ca am avut ocazia sa-i citesc poeziile.Nu mi-am aratat iubirea fata de el prea des,poate chiar deloc,dar de ce trebuie sa o manifest sa o vada altii ? Faptul ca am luat parte la poeziile sale cu inima si gandul a fost de ajuns pentru mine.

In the heart and beyond


Cateodata cand stau si ma gandesc (de dragul gandirii) la ceva anume sau poate la nimic...imi vine in gand printre numeroasele cuvinte si micutul "iubire".Stau si analizez cuvantul si semnificatia sa impreuna cu tot ce stiu despre el.Recunosc,sunt un individ excesiv de romantic si pentru mine lumea are o figura...roza,de multe ori.Ma gandesc cum ar fi sa umblu doar eu cu Narci prin padure,sa mergem ore intregi apoi sa ajungem intr-un luminis unde sa savuram dragostea noastra fara alte interventii ale lumii acesteia plictisitoare si lipsite de suflet.Visez la acest lucru de foarte multe ori si ma pierd in el,ma trezesc cu regret ca sa terminat si uneori,confund realitatea cu visul.
Dar se poate confunda iubirea cu ura ? Raspunsul e da.Poti ura pe cineva ca nu iti impartaseste iubirea sau ca isi bate joc de iubirea impartasita...sunt multe motive dar exista si unele mai neobisnuite,sau oare cele enumerate mai sus sunt cele neobisnuite...oricum nu am de-a face cu acele sentimente goale...pentru mine ura reprezinta ceva posesiv,ca un monstru ca isi devoreaza prada doar pentru a stii ca este in el,sau un tigru care isi protejeaza captura doar pentru a fi a lui...este oare gresit sa tin atat de mult la cineva incat as pune pana si sarma ghimpata sau mine in jur doar pentru a nu putea fi atinsa decat de mine ? Oricum nu-mi pasa de raspunsul altora.Eu am luat drumul unei cai pe care multi au uitat-o,calea iubirii.Nu mie rusine sa zic,de ce mi-ar fi ? Ce atata rusine ? Ce rusine e sa iti doresti atat de mult pe cineva ?
Dar iubirea are si o alta parte...iubesc si doresc deci nu pot pierde ceea ce ravnesc.Si astfel urasc,vorba marelui maestru Eminescu,urasc pentru ca nu ma priveste cand doresc eu,urasc atunci cand vorbeste cu altii sau cand admira pe altii...acea admiratie ar trebui sa fie a mea nu a altora,indiferent cat de mareti ar fi.Urasc faptul ca trebuie sa stam departe atat de mult timp si comunicam prin niste cai jalnice ale tehnologiei moderne.Dar pe langa toate acestea iubesc.Si iubirea imblanzeste ura...cel putin pentru un timp.Incet isi misca privirea spre cartea de limba de franceza si eu am spus in gand "de ce ea si nu eu ? eu ce sunt aici ? vreau si eu sa fiu deschis si studiat! nu e corect".Prin ura invatam sa iubim,prin iubire sa uram,dar impreuna dragostea si ura formeaza o bariera impotriva altora si tot ce ramane e un camp liber pentru doua fiinte care ar trebui unite datorita dorintei lor inepuizabile.Si doresc si ravnesc si inima-mi amarasc...pe tine te iubesc,numai pe tine.

joi, 26 februarie 2009

The old feeling...

A gapping hole...devin obsedat de gandul unei gropi.Alunec si cad intr-un loc unde am mai fost de inca o mie de ori.Acel loc intunecat unde am fost fortat sa ma retrag din nou.De ce ? Circumstante...Whatever...nu stiu cat va dura sa ies dar stiu cat a durat sa intru.Cateva zile ca de obicei.Motivatia de a face ceva...orice,a cam disparut.In minte imi zboara intrebarea "de ce sa fac aia ?" si...simt din nou acel lucru preacunoscut.
De ce ? Huh ? M-am plictisit de mine si mie cam scarba.Parca mi-as dori sa ma retrag din trup sa las doar trupul sa mearga singur si eu sa traiesc in mine ca o alta entitate.Pe scurt...ma urasc.Demn de mila si fara scopuri fara motivatia de a lupta...ce e un om fara motivatie :)) e un manechin care umbla de dragul umblatului.Nu ma mai vreau,nu mai vreau sa fiu eu deoarece stiu ca nu sunt suportabil sau inteligibil.Parca as fi un oligofren care face semne disperate de pe marginea strazii la masinile trecatoare dar fara un scop anume doar asa...de oligofren.Dar poate e doar o stare...sper...am mai avut si poate va trece.Vom trai si vom vedea

miercuri, 25 februarie 2009

Grija de "noi"



Uneori realizezi ca o zi poate face diferenta intre realitate si lumea nevazuta.Multi dintre noi aleg realitatea deoarece gasesc tot ce au nevoie:mancare,tv,internet,femei,diferite vicii,lucruri amuzante,etc.Dar cum ramane cu cei care traiesc in partea nevazuta ? Sunt curios daca cineva s-a gandit cu placere si invidie macar o data la cei care traiesc intr-o lume imaginara deoarece realitatea i-a dezamagit ori sunt nevoiti sa traiesca astfel datorita unei boli sau defect fizic/psihic.Oare ei ce gandesc ? Multi dintre noi au trecut de faza "uite o floare!" dar ei saracii o privesc,se mira de forma ei si poate se gandesc "e lunga...de ce e asa?".Sau poate un camp mare cu verdeata...pentru ei ar fi un fel de Eden sa zic asa.Dar cati dintre noi au rabdarea sa-i asculte ? Nu stiu sa zic...multi ar spune ca da...pana la proba contrara care se doveste de multe ori a fi decisiva.
Admir autistii si Ii compatimesc.Oare ei unde traiesc ? Oare voi intalni un autist care sa-mi zambeasca si sa-mi spuna cu glas tremurad "multumesc" ?
Un lucru e sigur...nu sunt multi care sa aiba dragoste pentru un bolnav asta e sigur.Poate dragostea lor s-a epuizat sau poate sunt transformati in egoisti de catre altii sau...sau...sau nimic.Exista prea multe variante.
Daca o persoana ar muri pe strada ce s-ar intampla ? Ar plange oare cineva,oricine,desi nu cunoaste cel mai mic amanunt despre acea persoana ? Ma cam indoiesc.Am vazut de multe ori oameni cazand pe strada datorita unor probleme de sanatate si spre rusinea mea nu m-am oprit sa-i ajut.Sunt rusinos,o scuza penibila.Dar au fost altii sa-i ajute.Din nou sunt penibil.Dar oare lor chiar le-a pasat ? Chiar au dorit sa-i ajute ? Nu sunt sigur dar raspunsul poate fi...nu.Sa ajuti pe cineva din suflet rar se gaseste in ziua de azi,mai ales in tara noastra unde deviza "fiecare pentru el" castiga teren si transforma o persoana in ceva ce gandeste pentru sine,care traieste pentru sine,care se gandeste cum sa faca sa ajunga la o facultate de renume,sa aiba un servici bine platit,sa fie implinit pe plan personal - cel putin in aparenta,indiferenta fiind prezenta si aici - si mai ales,boala romanului,sa aiba bani.Ce atatia bani ? Ce poti face cu ei pana la urma ? Cumperi obiecte de care te plictisesti si le arunci intr-un colt.Te distrezi pe moment,savurezi momentul cum se zice,dar apoi ? Ce se intampla ? Il savurezi din nou ? Bine ok si apoi ? Multi ar spune ca in asta consta distractia.M-am plictisit de distractia asta fara sens.Distractia ar trebui sa fie un mod de relaxare pentru toti,nu doar pentru unii care ei insisi sunt "distractia"...dar asta e mentalitatea."Uite-l ba pe ala! Il vezi ? Tzaa ce bidon e! E rupt ba lasa-l.Vai de capul lu' masa ce handicapat!".Sad but true.Personal am un respect pentru cei care ajuta si chiar si intr-o zi mohorata in care mi-a mers totul prost,sa vad 2 oameni care nu se cunosc ajutandu-se reciproc imi provoaca o bucurie nespusa.

Hey You

Deci ce pot sa spun de ziua de azi...hmmm pai incep ca de obicei cu m-am trezit,cu nasul infundat si intrebandu-ma ca de obicei pe ce lume sunt,mi-am facu treburile de dimineata si am luat drumul scolii.Pe drum frigul mi-a intrat pe unde a putut si s-a distrat copios pe seama chinului meu.Am ajuns pe la Gladiola si am asteptat...pana sa ma intalnesc cu Narci am stat si am privit oamenii si masinile care treceau.Ma gandeam oare ce fel de zi vor avea la scoala/servici/plimbare.Cand a aparut mi-a facut semn sa ma misc mai repede am mers greoi gandindu-ma ca "iarasi incepe o zi la scoala,mereu la fel...".Ajungand in clasa m-am asezat si ca de obicei nu am privit pe nimeni.Nu prea doresc...ma simt si asa ciudat sa privesc pe cineva in ochi in afara de Narci deoarece mie frica de ce as putea gasi.Intram amundoi in clasa.Ea zambeste,desi stiu ca e o masca sa nu vada ceilalti,discuta cu o colega din spate in timp ce eu murmur cu privirea in jos un "duceti-va in iad".Orele incep si trec fara cine stie ce evenimente.Eu mai citesc pe sub banca dar mie greu ca nu ma pot concentra.Narci isi scria niste chestii la imagistica si mai ridica privirea din cand in cand sa se uite la ceas ba la profesor.
Eu admiram peretii si plangeam de mila obiectelor din clasa care trebuie sa ne indure in fiecare zi.Poate cineva le va aduce un omagiu intr-o zi...poate
La engleza am dat lucrare si ma mutat de langa Narci...tipic...crede ca eu copiez :)) yeah sure.Nu am nevoie la engleza sa copiez.Ca fac bine sau rau nu am de ce sa ma supar.Nu imi trebuie o scrijelitura pe o foaie ca sa stiu ca stiu.Dupa lucrare,la sport am stat jos si ma apucase o stare de moleseala incat imi venea sa adorm.Incercam sa ma tin treaz dar devenea din ce in ce mai greu.Dupa sport m-am indreptat spre clasa cu viteza neavand chef sa privesc pe cei de pe banci sau care isi pierd vremea pe afara.In fiecare zi dau peste personaje devenite deja pitoresti.King Kong,Cei Trei Freaky Fred,Domnii - Camuflaj,Bocanci,Bantuie-Coridoare,Fantoma - Micul Ex-nazist ( acum manelar saracu' si doar cu o frantura din acel "nu-mi pasa de voi" ) si altii...au ajuns sa ma faca sa cred ca traiesc intr-un fel de basm prost gandit de un psihopat.Pe amundoi ne bantuie personajele respective si am o aversiune totala fata de aceste specimene.O mai aud pe Narci uneori cand trece micul ex-nazist ca isi balangane mainile si vrea sa para dur...load of laughs...e si el un om care doreste sa para dur.Daca ar fi dur ar face ceva prin care sa arate acest lucru.Nu vad nicio revolta sau reactie din partea sa care sa-l defineasca dur.Dar in sfarsit...e un personaj pitoresc ce sa-i facem.Dupa ora de dirigentie in care restul colegilor au exasperat-o pe saraca diriga care mereu m-a impresionat prin faptul ca e...atat de trista.Imi pare rau pentru ea si tocmai de aceea incerc sa nu fiu nesimtit sa contribui la prostia generala.O inteleg perfect cand spune "nu va suport".Seamana cu mine si cu Narci foarte mult...nu se fereste sa spuna ce gandeste si mistocareste pe cei care vorbesc sau deranjeaza.
Dupa dirigentie am simtit ca ma apuca o stare de somn total.Mergeam si dormeam pana cand amundoi am dat peste niste pisici.Mie mila de ele saracele.Mai erau si unii care urlau la noi sa le lasam in pace.De parca ar fi ale lor sau ce! Daca le pasa de pisicute sa le adopte nu sa urle ca orice cretin poate sa urle sau sa gesticuleze (aviz amatorilor).Am ajuns la Narci acasa si m-am tolanit terminat pe patuc.Nu doream sa ma mai ridic de acolo sa ma duc acasa.Doream sa ma fi legat de patuc si sa nu fi plecat niciodata...urasc faptul ca stam atat de departe :(.Am mancat ciorba amundoi si apoi am fost expediat.Strange...zilele astea seamana dubios de mult intre ele.Ma refer la scoala desigur caci in rest se mai schimba tonul.As dori sa fiu la fel ca scriitorii...sa umblu toata ziua prin oras,sa fiu ajutat de muza sa-mi gasesc eul,sa fiu ponosit si fara sa fiu nevoit sa interactionez cu vreun mediu ce implica un colectiv...poate o sa fiu...ar fi frumos...

Seninatate..."ce-i ba aia"

Oare s-a gandit cineva vreodata macar asa de forma ca mai sunt si altii in afara de ei care au nevoie de ajutor ? Ha ha ha! Ce gluma buna! Ce sa-i pese lu tanti Forneti ca domnul Covrig moare! Ea isi hraneste copiii si are grija de ei ca de ochii din cap.Dar domnul Covrig,vecinul simpatic moare incet,se stinge.Ea are grija de fata ei de 15 ani ca sa nu fumeze,sa ramana stiti voi si sa aiba prieteni cu note mari si politicosi.De baiatul ei,doreste sa aiba 10 la toate materiile ca doar e "destept" asta zic toti din bloc doar! Cum sa-i dezamageasca.Dar domnul Covrig a murit.Si doamna Forneti zice "Dumnezeu sa-l ierte" si se intoarce la telefon pentru o discutie tipic femeiasca.Dar domnul Covrig o priveste de pe lumea cealalta si zambeste trist.
Va fi o vreme cand si doamnei Forneti Ii va fi rau si Isi va lasa osemintele pe taramula acesta.Dar pana atunci...cu Dumnezeu inainte.
Aud zeci de mii de cazuri de genu si raman inmarmurit.Cum poate exista atata batjocura,nesimtire si seninatate fata de semeni.Sau de colegii mei de clasa care isi indreapta atentia spre ei insisi,spre tigari,spre Stermin,spre nu stiu cine care s-a tuns si s-a dus la Kenvelo sa-si ia ultima geaca.Si cam atat...ce vor ajunge acesti oameni ? Nu se stie! Pentru prima oara in viata exista o dilema in toate popoarele lumii.Ce vor deveni tinerii ? Niste desfranati care se distreaza indiferent unde se afla si se amuza de orice...din plictiseala normal.Ce atata plictiseala ma ? De unde atata plangeri ? Imi vine sa rad gandindu-ma la toti care Ii cunosc si isi doresc un serviciu decent,usor,cu un program usor.Dar tot sunt plictisit indiferent de program,de domeniu,de zile,de ce si-au cumparat sau cel mai important...de ceea ce au.Sunt intristat profund sa descopar ca seninatatea si indiferenta sunt atat de cool.Ce e asa "cool" sa zic asa ? Batranii se sting si oamenii rad de ei...vai ce amuzant...sunt curios atunci cand vor ajunge la batranete si vor zace in paturi de spital murdare ce vor spune. Cool huh "super cool frate",vorba unui individ."Bine", vorba mea...

Gustul


Sunt unele zile cand vrei si poti altele cand nu poti si te doboara ceva.Uneori privesc cerul pe furis si ma gandesc ca ma priveste cineva si plange.Poate nu e asa dar as vrea cel putin.Ma gandesc ca totusi sunt si oameni care nu-i cunosc dar ei da. Cerul ma protejeaza de tot ce are mai rau lumea reala.Ma simt ingreunat de povara pe care mi-a fost data...de a rezista pana la un anumit moment.Dar rezistenta cu ce ? Lupti cu morile de vant,cu tine insuti si pana si cu cei care nu doresti.Nu sunt scarbit nici trist.Am imbratisat totul deoarece am inteles ca pentru a obtine un lucru mult dorit trebuie sa treci peste un milion de lucruri nedorite.
Poate delirez poate nu dar chiar si atunci cand cad simt o energie care ma ajuta sa ma ridic la loc.O motivatie goala care nu are nimic in afara de faptul ca exista.Ma doare pieptul,tin urletele in mine si ma gandesc "las ca trece"...dar nu trece si ma trezesc cu ieri in gat.Ieri azi maine whatever tot aia e.Unde e soarele,caldura ? Devin rece cu mine insumi,atat de rece incat par mort si sunt luat in gluma pentru asta.Mi-as dori sa se vada mai departe de frig,sa se vada cum sunt...dar nu pot nu stiu...e greu sa ma destainui deoarece destainuirea a prins viata si nu se lasa pacalita.E un instinct de auto-conservare care m-a ajutat sa trec peste momentele mai putin placute. Ma rog mereu...nu stiu de ce dar simt nevoie sa ma rog...revin la zilele vechi cand credeam ca e de ajuns credinta si atat.Cred...pur si simplu cred.
Dar nici credinta nu e de ajuns uneori.Nu se poate pur si simplu.
Mie atat de groaza de totul din jur incat traiesc in frica.Mie frica de orice pur si simplu de tot ce stiu ca are posibilitatea de a-mi face rau.Mie frica pana si de propria familie...cea mai mare temere a mea ? Tradarea. Mie frica de ea mai mult decat de Iad sau orice.Mie frica sa nu fiu tradat de cei la care tin asa ca incerc sa gandesc pozitiv si sa-mi zic "e doar o faza" sau "se mai intampla" si totul trece de la sine...dar cu ce pret ? Lacrimi si altele...nu ma pot destainui deoarece multi ar spune ca sunt doar un plangacios de 2 bani.La poporul asta la ce te poti astepta.TOti gandesc cu "eu" nu pun niciodata "noi" sau "a noastra" in fata.Un popor egoist la fel care doreste "schimbari" dar care nu se poate schimba deoarece nu se vrea cu adevarat.E o lene si o frica de schimbari de a adera la ceva moral.Exista un motiv pentru care urasc...nu inteleg omul.Poate sunt diferit dar atat de mult incat nu pot intelege proprii semeni ? De ce trebuie sa le zambesc ? Ce trebuie sa le arat ? Ca sunt prietenos ? HA! Prietenia e doar un cuvant in DEX.Cu toate acestea rezist

luni, 23 februarie 2009

Fulgi de pisica

O alta zi ordinara.Ma bucur ca trec zilele atat de repede.Maine,poimaine ne trezim in vacanta de vara la strand.M-am saturat de iarna,vreau soare!!!
La scoala am citit...toata ziua aproape.Ma plictisesc profii cu aceleasi chestii pe care le spun in fiecare ora dar totusi sunt si ei oameni.De ce sa-i injur ? Ce mi-au ei mie ? M-au batut sau ceva ? Neah.Imi displac profund recunosc dar mie mila de ei in acelasi timp.
Am luato o alta carte cu soldati azi la mine.Narci a citit aceeasi carte "insulara" si in rest totul la scoala s-a terminat cu bine.
Mi-a dat nota la engleza...nu ca ar fi mare lucru dar ma rog am scapat de ea pentru o perioada.
M-am rastit iarasi azi ca boul din motive exterioare care nu au legatura cu noi.Trebuie sa ma controlez,incerc,ma stapanesc sa imi controlez nervii si cred ca o sa reusesc.Am mai citit din "Fratii Karamazov" care pana acum imi place si imi reaminteste foarte tare de conationalii nostrii care ar avea si ceva de invatat de acolo.Am facut la franceza si apoi m-am trantit in pat cu o lipsa acuta de vlaga.
Azi m-am simtit obosit toata ziua.Poate ca e luni...nu stiu ce sa zic.Nu pot sa-mi controlez comportamentul dar incerc.
Am mai scris si niste poezii...cam prostute dar macar sunt poezii si o mica povestire despre o asistenta care e prea nepasatoare (la fel ca si restul populatiei tarii care pune "eu" inaintea la tot) fata de un individ muscat de o meduza otravitoare.Povestea e scrisa cu subinteles pentru cei care au cap sa o priceapa.O sa mai scriu zilele astea datorita chefului nebun pentru scris.
A trebuit sa-i spun bunicului meu sa caute pisici si a zis ca o sa caute.Narci doreste o pisica si eu incerc pe cat posibil sa Ii aduc visul la realitate.E o pisica ar zice multi dar e greu de prins/ademenit/agatat sa zic asa.Dar tot voi reusi intr-un fel sau altul.

marți, 17 februarie 2009

Cand gheata fosneste


Anii trecuti a fost prins, judecat si condamnat la moarte prin injectie letala un faimos criminal in serie. Intrigant pentru politisti era predarea lui dupa ce ani la rand reusise sa se ascunda si sa scape. „De ce se predase acum?” era o intrebare la care privirea lui se pierdea undeva dincolo de zidurile salii de interogatoriu. Nici judecatorul nu a putut obtine mai mult. Ultima lui dorinta a fost sa i se dea pix si hartie; dupa ce i s-a injectat serul, s-a asezat la masa. S-a stins incet in timp ce scria. Proximitatea mortii a dat cuvintelor lui valoare de epitaf:
„E asa de frig pe lumea asta, incat nu mai simtim caldura celuilalt. Suntem doar niste sloiuri miscatoare duse de curentii vietii, iceberguri plutind in deriva scufundand Titanicuri.
Cineva mi-a spus ca mortii nu vorbesc. Nu e nevoie sa vorbeasca; ei fosnesc, iar ecoul fosnetelor lor e strident, ca atunci cand un coleg ar zgaria tabla cu o creta. Si fosnetele astea te macina, te erodeaza ca apa sarata a marii o stanca, ochii incep sa te usture, pielea incepe sa te manance, apoi sarea iti ajunge la ficat, la plamani, la inima; creierul cedeaza cel mai greu – ultimul – ca agonia sa fie simtita cu fiecare nerv, sa auzi pocnetul fiecarei sinapse in parte. Sa vezi cu un ciob de ochi tot dezmatul ospatului bacteriilor si sa speri pana in ultima clipa ca se vor fi saturat pana cand nu e prea tarziu... Apoi, cand iti vor fi ingerat si ramas,ita aceea de ochi, sa auzi clar si distinct cum murmurul molfaiturilor, plescaiturilor si ragaielilor micromesenilor se apropie de ultimele ramasite. Si sa mai zambesti cinic, apoi sa nu-ti mai auzi nici macar gandurile si sa-ti aduci aminte de un tunel la capatul caruia dai de lumina, iar asta sa fie ultimul impuls generat de ceea ce odinioara era un creier zvelt, cu circumvolutiuni bine trasate pe ambele emisfere.
Asa ca, vedeti? Ce rost are ca mortii sa vorbeasca?”

luni, 16 februarie 2009

Destinul e drumul tuturor


- Da-mi mana, Hua, ii spuse Minyong, tinerei, ce abia avea curajul sa priveasca spre prapastia ce se intindea la cativa pasi de ei. Nu-ti fie teama, esti cu mine, cascada asta ma cunoaste de cand eram de-o schioapa! Poteca este intr-adevar stramta si foarte abrupta, dar nu mai avem mult pana la baza cascadei si, crede-ma, nu o sa-ti para rau ca ai acceptat sa cobori cu mine spre apa aceasta limpede!
- Nu faptul ca este stramta, ma infricoseaza, a zis Hua, potrivindu-si cativa zulufi rasfirati de vantul starnit din senin ce se juca precum o picatura de apa multicolora. Prapastia...prapastia ma inspaimanta si nu ma gandesc decat la un pas facut gresit, la talpa care poate aluneca, precum o corabie pe furtuna, inghitita de ape.
- Sa nu te mai gandesti la nimic, decat la noi doi, la ceea ce vom simti peste cateva clipe, cand deasupra noastra dragonul din cascada se va arunca in bratele lacului de la poalele stancii...la sentimentul ca noi doi vom fi parti ale caderii de apa, ca si cum ne-am fi nascut din ea.Uite! Mai avem cativa metri doar!
Poteca serpuia tainic spre baza stancii, iar zgomotul apei in cadere amplifica si mai mult maretia cascadei care parca se rotea in aer, asemenea unui vultur ce se coboara asupra pradei, fara scapare. Brazii inspicati modelau trupul de piatra al stancii, zidind cu radacinile lor ancestrale orice incercare a muntelui de a scapa din chingile puternice si stravechi ale pamantului.
Pe acest pamant, in cantonul Sichuan, se gandea Minyong ca petrecusera sub lumina blanda a soarelui toate generatiile neamului sau, si tot ca si el, acum, perechi-perechi, au cautat sa aduca sub torentul de ape al cascadei puritatea feminina aleasa cu care sa-si traiasca viata. Era o datina straveche a neamului lor, aceea de a-si aduce aleasa inimii pentru juramant, cum il numeau ei, aici, langa Stanca Sobolanului.
A ajuns la capatul potecii si Hua a ramas pironita locului, neindraznind sa mai faca un pas. Puterea formidabila a cascadei se spargea in mii de puncte stralucitoare,sarutul apei proaspete coborata din munte ca un dragon purpuriu, ca un sarut amestecat cu aburul moale al aerului care mirosea a rasini de brad.
- Vino, Hua, o prinse timid de mana Minyong, vino, dar fii atenta! Calca doar pe urma pasilor mei, nici un centimetru la stanga sau la dreapta, da?
- Bine,a raspuns ea timid.Numai zgomotul asta asurzitor al apei imi da fiori reci pe sira spinarii si simt furnicaturi in inima precum o libelula aruncata intr-un ocean de aer fierbinte.
- Trebuie sa ne lipim cu spatele de peretele stancii...asa...simti racoarea umeda a pietrei? Sa stai strans lipita de stanca, hai vino, incet, incet...asa...Stiam eu ca vom reusi,impreuna,numai impreuna,cum au reusit toti ai neamului meu! Acum suntem feriti de privirile universului sub perdeaua cascadei.
Hua parca nici nu mai respira, simtind pielea tare de piatra a stancii cum i se mula pe spatele arcuit de spaima si de concentrarea de a nu iesi din cuvantul lui Minyong. El cunostea mai bine decat oricine din cantonul lor muntele si niciodata ei nu-i fusese teama sa-l insoteasca in cele mai misterioase locuri din imprejurimi. Acum insa presiunea fantastica pe care apa i-o inducea in timpane, perdeaua de fum albastrui nascuta din contactul apei ce zbura prin aer cu apa ce astepta, sub stanca, totul Ii dadea o senzatie de teama dulceaga.
- Asa,aproape am ajuns la mijlocul cascadei.Priveste Muntele-de-Aur de unde rasare soarele.Il vezi?
- Da, parca apa ar fi taiat felii mari din el, pe care milioanele de picaturi il tes intr-o panza purpurie, asa cum tesem noi panza aurita pentru costumele de ceremonie.
- Acum ai inteles de ce stramosii nostri au botezat aceasta cascada Cascada-lacrimilor-purpurii?
- Da! De acolo, de sus, de pe acoperisul plin cu flori al stancii nu-ti poti da seama de taina acestei cascade.
- Tocmai de aceea am vrut sa vii cu mine aici.Vreau sa rostim impreuna juramantul.Vrei?
- Da, i-a raspuns Hua, rosindu-se precum bujorul imperial, care zi de zi lumina diminetile oamenilor saraci din Sichuan.
- Da-mi mana, Hua.Asa,si inchide ochii.Suntem numai noi, bataia sacadata a inimilor noastre si inima mareata a dragonului din cascada. Daca intr-o buna zi unul dintre noi va pieri,nu numai fizic, ci si spiritual,daca amintirea lui nu va mai fi decat o picatura de apa fosforescenta, ca asta pe care am prins-o in palme,atunci cel ramas in lumina trebuie sa vina aici sub cascada. Sa simta iar piatra cum i se topeste pe vertebrele indurerate si sa faca trei pasi inainte. Atat! Trei pasi! Atunci dragonul stancii va simti ca un om i se daruieste neconditionat si va lua durerea lui, cascada imensa il ba boteza cu milioanele lui de picaturi argintii si il va inghiti pentru totdeauna. Vei face asa cum spune juramantul, daca mi se va intampla vreodata ceva?
- Stii bine ca asa voi face! Dar tu?
- Juramantul este al nostru, al amandurora, Hua! Il voi respecta cu sfintenie! Hai, acum! Ne asteapta bunica! De multe ori i-am vorbit de tine si acum a venit vremea sa o cunosti!
Urcusul pana pe acoperisul stancii acoperit de iarba cruda nu a mai fost greu pentru Hua si Minyong, parca dragonul din cascada le imprumutase ceva din puterea lui legendara. Ajunsi pe culme privira spre departare, acolo unde Muntele-de Aur isi ridica fruntea carunta de sub zapezile lungi ale iernii ce abia trecuse. De mic, Minyong se rugase sa fie asemenea acelui munte al copilariei sale, sa stea toata viata cu fruntea in lumina.


****************************************************************************

Hua trebuia sa faca fata in aceasi zi unei alte emotii. Bunica lui Minyong era recunoscuta in acele locuri pentru niste intamplari trecute, care s-au transmis din om in om, precum polenul purtat de albine din floare in floare. Se spune ca pe vremea dinastiei Huang-Ji, un soldat ranit batuse la usa colibei sale. Batrana Yangling il primise, il ingrijise cu puterile de leac ale traditiei cantonului lor si il sfatuise cum sa ajunga pe poteci ascunse inapoi la Palat, acolo unde imparatul Huang-Ji credea deja ca seful garzii sale fusese rapus in ultima incursiune asupra unor triburi nomade din munti, triburi care jefuiau Imparatia. Il condusese pe potecile tacute, scufundate in cantec de pasari, pana la iesirea din canton. Peste ani la usa colibei batranei Yangling se oprise un mic batalion de soldati condusi de seful Garzii Imperiale, nimeni altul decat soldatul ranit ingrijit de bunica lui Minyong. Venise sa-i multumeasca binefacatoarei lui si sa-i aduca daruri. De atunci toata lumea o respecta si mai mult pe batrana, convinsi ca protectia imperiala Ii va ajuta si pe ei sa scape de tributurile mari impuse de imparat. De aceea, Hua era emotionata si s-a strecurat timid pe usa colibei batranei.
- Bunico, azi o sa cunosti pe logodnica mea, Hua. Hai, vino, Hua, vino mai aproape, nu te rusina,bunica mea este blanda ca o turturica!
- Vino, copila, starui batrana cu o voce scazuta, vino, aproape! De vazut nu te pot vedea, caci am obosit sa vad lumea asta nedreapta cu ochii mei naturali. Am renuntat la lumina lor. Acum sunt ca un liliac batran, dar cunosc lumea cu celelalte simturi.
Batrana pipai cu mainile ciolanoase si reci petalele de trandafir ce se culcasera pe obrajii fetei. Apoi se opri pe sprancene, pe parul de abanos, strans intr-o coada stralucitoare.
- Minyong...cand ziceai ca faceti nunta?
- Cand Muntele-de-Aur isi va arunca imbracamintea de nea si iarba va imbraca camasa sa de roua.De ce intrebi?
- Fetele din Sichuan sunt recunoscute pentru gingasia lor, dar eu am pipait cu simturile mele oarbe acum o floare de lotus.Stii ca floarea de lotus este si floarea paradisului, si ca atunci cand s-a nascut Buddha aceasta i-a aratat calea pe unde sa paseasca, nu?
- Da, bunico, stiu!
- Sa ai grija de iubirea acestei fete! Poza ei sa o tii intotdeauna langa o floare de lotus in partea de sud-vest a camerei in care dormi. Caci sud-vestul este coltul iubirii! Daca nu vei face asa, cineva o va culege si o va sadi in pamant strain. Acolo ea va bucura ochii si inimile oamenilor.
- Bunico, stii foarte bine ca nici o fata din Sichuan nu a pus piciorul mai departe de Muntele-de-Aur,nimeni nu a plecat mai departe de cantonul asta prapadit niciodata!
- Da, stiu, dar la fel de bine stiu ca destinul unei flori de lotus nu este destinul unei simple fete din Sichuan. Pamantul nostru a fost binecuvantat de mii de ani cu flori si fete la fel de gingase,dar numai una este floarea de lotus,floarea sadita de Eon-ul primordial.
- Eon-un primordial ? a intrebat Hua, cu ochii atintiti spre Minyong, ca si cum l-ar fi implorat ca batrana sa-i dezvaluie si ei aceasta taina, pe care nimeni nu i-a spus-o pana acum.
- Ei, bine, simt nerabdarea logodnicei tale cum se imprastie in aerul inserarii asa ca va trebui sa afle si ea legenda acestui canton.Se spune ca atunci cand pe locurile noastre nu existau decat Muntele-de-Aur un eon, un urias peste puterea noastra de imaginatie, o fiinta emanata din duh divin a venit pe meleagurile noastre. Si atat de mult a fost impresionat de maretia muntelui si de calmul imprejurimilor Incat a intins mana si a cules de pe Muntele-de-Aur muguri de bambus, pentru a-si astampara foamea. Spre seara, a intins mana si a ales de pe cer o floare, pe care a botezat-o Floarea-din--Luna si pe care a rasadit-o. Dupa plecarea lui spre alte zari, floarea a prins radacini adanci si puternice si a inceput sa se inalte, sa se inalte, pana ce a umbrit cu petalele ei chipul locului, si a intrecut in inaltime brazii muntelui, munte care ameninta sa ramana ca un pitic in fata maretiei ei. Atunci lacul s-a razvratit si intr-o noapte a chemat vanturile din munte. O furtuna nemaiantalnita a bantuit locurile, cu valuri mari, aproape cat braul muntelui si floarea a fost smulsa din pamant, dusa la vale de torente. Peste un anotimp, eon-ul s-a intors ca sa admire si sa miroasa Floarea-din-Luna, dar vazand ca ea a disparut a inceput sa o planga. Lacrimile lui au format de atunci Casada-lacrimilor-purpurii. Inainte sa paraseasca locurile acestea a blestemat pamantul ca de cate ori din el va rasari o floare de lotus aceasta sa fie smulsa de destin si dusa departe de Sichuan. De aceea ti-am spus sa ai grija de floarea ta de lotus! De mult nu a mai rasarit o astfel de floare
Minyong a privit-o pe furis, cu subInteles pe logodnica lui, ca si cum ar fi vrut sa-i spuna: “Bunica e batrana, viseaza mult la vremurile trecute! N-ai grija, nimeni nu te va smulge de langa mine, niciodata! In ceea ce priveste plecarea ta peste ape, asta este un lucru care nu se va putea intampla nicicand!”

****************************************************************************
Trecuse sabia de flori a primaverii prin trupul plapand al cantonului, s-a leganat corabia verii pe apele albastre ale lacului si toamna s-a strecurat din cotloanele padurii ca o coada stufoasa de vulpe sireata pentru a prinde oamenii nepregatiti, cu recoltele nestranse la timp, prada ploilor si vanturilor. In Sichuan cutreiera insa o veste care insufletise aerul amortit respirat. Din capitala va sosi o echipa de experti in Wushu, pentru a selectiona talente native pentru lotul Chinei, ce urma sa se deplaseze in SUA pentru Campionatul mondial de arte martiale. In Sichuan toti stiau ca talentul lui Minyong in ceea ce priveste Quan Shu - arta pumnului, nu avea rival in canton, asa incat atunci cand expertii l-au vazut la lucru el a fost singurul convocat din intreg cantonul pentru a incepe antrenamentele ce vor avea loc in templul Shaolin din Henan. Atunci s-a gandit Minyong cat de inselatoare este viata si ca in privinta plecarii logodnicei sale, Hua, din canton, bunica lui se inselase amarnic. Iata ca nu ea, ci el va pleca,un timp indelungat dincolo de Sichuan, spre lumea pe care nu o cunostea, dar pe care era atat de avid sa o cantareasca in forta pumnului, in suieratul nei-jin-ului sau si in loviturile formidabile de picior, care inca din copilarie frangeau puii de bambus. Cand lovea prin coordonarea diafragmei si a muschilor abdominali, forta extraordinara a contractiei lor se transfera in forta loviturii, asemanatoare cu Kiai-ul japonez si toti cei de fata simteau cum prin aer calca moartea.
Cand isi luase la revedere de la bunica, spunandu-i pe un ton plin de mandrie ca oracolul ei nu se va adeveri niciodata, ca doar el va fi cel care va parasi cantonul si saracia de acolo, aceasta Ii spusese cu o voce hotarata si trista: “O sa te intorci mai repede decat iti inchipui...si o sa suferi...si Hua nu o sa fie langa tine!”
Dar cuvintele batranei nu-l mai interesau catusi de putin pe Minyong. Mirajul unei noi vieti, chiar si departe de Hua, a inceput sa-si tese panza lui inselatoare peste sufletul sau.

***************************************************************************

Plecarea lui Minyong a insemnat inceputul calvarului pentru Hua. Pe zi ce trecea vestile despre el se rareau, scrisorile de la el deveneau o amintire si Hua credea ca acesta o uitase.
Cand a sosit vestea ca Minyong devenise campion mondial, ca fusese invitat la mai multe turnee internationale si mai apoi se stabilise in SUA, Hua a simtit ca trebuie sa-l caute pe unchiul Jiangiang, care traia cu familia de multi ani in America, unde si-a deschis un restaurant.
Cu ajutorul lui ajunsese la sala de antrenament a lui Minyong, dar de acolo i s-a spus ca acesta este plecat intr-un turneu. Cea care le daduse vestea era o tanara, Cyndi, care se recomandase prietena lui Minyong. Peste cateva saptamani, cand Hua il vazuse pe logodnicul ei intr-o masina decapotabila impreuna cu Cyndi, ea realizase ca intre ea si Minyong nu mai exista nimic decat iarba neagra a uitarii.
Se afla in restaurantul unchiului ei cand un domn intre doua varste, o abordase intreband-o daca nu vrea sa pozeze pentru niste reviste importante. I se paruse barbatului ca Hua avea o privire nemaiIntalnita de el vreodata, desi el era un regizor prin fata ochilor caruia se perindasera mii de femei poate. Unchiul Jiangiang o incurajase si, pentru ca suferinta pentru ruptura dintre ea si Minyong ameninta sa o zdrobeasca psihic, ea accepta. Intr-o jumatate de an, Hua era pe prima pagina a revistelor “Vanity Fair” si “Vogue”. Surasul ei trist, care parca amintea de lacrimile purpurii ale cascadei iubirii ei, lumina aceea stinsa din priviri, ca un asfintit duios de soare pe Muntele-de-Aur, intrega ei fiinta captiva prin densitatea sentimentelor pe care le provoca privitorului american plictisit si suprasaturat de divele care se perindasera pe prima pagina ale acelor reviste de stil. Cand Minyong isi dadu seama ca Hua a lui este cea la picioarele careia stateau toti fotografii si regizorii, incerca disperat o reconciliere.
- Hua, nu credeam ca destinul ne va pune fata in fata, dupa atata vreme si atat de departe...
- Destinul il facem noi, Minyong, asa incat putem fi oriunde si oricand sufletul ne sopteste.
- Mie sufletul mi-a soptit ca trebuie sa mai vad o data floarea de lotus.
- Ai venit singur sau cu logodnica ta?
- Hua, trebuie sa uiti ce a insemnta viata mea pana acum,o sa ma schimb, o sa vezi,nu vreau ca dragonul sa-mi apara in vreun vis si sa ma impinga sub torentul cascadei noastre minunate.
- Ai sa te schimbi, fiindca asa simti ca trebuie sa faca sau fiindca mai insemnam ceva unul pentru altul ?
- O sa ma schimb! Ratiunile hotararii mele nu mai conteaza acum.Vreau sa fiu alt om!
- Atunci, Minyong,sa vii si sa ma cauti, atunci cand te vei schimba cu adevarat.
Minyong a plecat cu inima palpaind de speranta ca Hua l-a iertat si poate vor fi iar impreuna. Dar inima lui Hua ramasese acolo.Inima si iubirea ei erau cele care asteptau supuse spiritului Muntelui-de-aur.
Minyong a suferit enorm. Viata lui, de altfel foarte ordonata si sportiva, se transformase intr-un calvar, cutreierand barurile si locurile rau famate new-yorkeze. Atras de bani si distrus psihic, accepta in cele din urma sa dea curs unei provocari, cu care fusese momit chiar la venirea in State: sa se bata in circuitul de lupte ilegale organizat clandestin in locatii conspirate. Intr-un final, oracolul batranei Yangling se realiza: Minyong a fost accidentat grav la coloana. Cum sponsorii lui, antrenorii si putinii prieteni, cu atat mai mult Cyndi, nu mai puteau profita de pe urma lui, a fost nevoit sa se intoarca in Sichuan. Vestea accidentarii lui ajunse si la Hua, in ciuda incercarilor unchiului ei de a o tine departe de aceasta drama.
Inima unei flori de lotus nu putea sa bata insa decat in pamantul care o plamadise. Hua se intoarse acasa si primul drum a fost la bunica Yangling.
- Ati avut dreptate, ii spuse ea, imbratisand-o, am plecat peste ape, am incantat oamenii, dar locul meu este tot aici...
- Floarea de lotus nu-si va parasi nicicand pamantul din care a rasarit,i-a spus batrana cu multa afectiune in glas, semn ca nu o uitase, asa cum facuse nepotul ei.
- Vreau sa-l ajut pe Minyong,am bani si vreau sa urmeze un tratament, caci am inteles ca nu este totul pierdut...
- Stiam ca o vei face, dar niciodata nu am vrut sa-l incurajez, spunandu-i ca intr-o buna zi te vei intoarce.Trebuia sa sufere pentru aroganta si prostia lui!
- Acum unde este?
- De dimineata pana seara sta pe acoperisul inflorit al cascadei. Il duce acolo in caruciorul cu rotile varul sau, Jianjun. Sta acolo toata ziulica cu ochii atintiti in zare. Ii spune varului sau ca atunci cand se va insanatosi va cobora poteca. Se va aseza sub cascada si va astepta ca dragonul sa-l inhate in gheare si sa-l coboare in adancuri, caci viata fara tine nu mai inseamna nimic pentru el.
Huan alergase intr-un suflet la cascada, acolo unde Minyong statea nemiscat cu capul cuprins intre palme. Il mangaie usor pe parul negru, apoi il cuprinse cu mainile amandoua, spunandu-i doar atat: “Sunt aici...si nu voi mai pleca niciodata!”
Minyong stia ca vorbele acelea nu sunt ale vantului inselator, simtise iar parfumul lor si mangaierea la care renuntase atat de nechibzuit. O trase spre el si o privi in ochi. Apoi i-a sarutat pe rand mainile si i-a multumit fara glas, doar printr-o privire ce stransese in ea parca toate rasariturile si apusurile Muntelui-de-Aur. Privi spre zare. Muntele-de-Aur tresarea in somnul mineral de veacuri, in timp ce pe povarnisurile lui soarele se prelingea ca o miere de piatra. Stia ca acum principiile vitale, ying si yang, s-au reunit pentru totdeauna prin sufletele lor. I s-a parut ca dragonul cascadei le surade, ca linistea din lucruri atinsese si sufletele lor si ca lacrimile purpurii se vor sterge de pe fata necajita a lunii.
- Diseara...diseara, Hua, ii spuse el bland, va trebui sa privim amandoi cerul. Cand floarea de lotus, care se spune ca este atat de ravnita de calugarii shaolini, fiindca daruieste celui ce o poseda puterea universala, cand ea se intoarce la origini, mai stralucitoare ca niciodata, se pot intampla minuni! Stiu de la bunica mea ca cerul este un covor tesut din doua bucati mari, viata si moartea, care in astfel de momente tainice se desfac si se deschid din tesatura Caii Lactee. Va trebui sa privim acest miracol, unul langa altul...nedespartiti...pentru totdeauna!

luni, 9 februarie 2009

Nisipul insangerat


Viata e o calatorie prin desert. Dincolo de ea, vesnicia. Te-ai nascut intr-o oaza : inconjurat de parinti, de prieteni, si timpul te poarta la randu-i prin insule de verdeata : iubirea, succesele...Nu uita insa ,ca nu vei poposi vesnic, caci viata se scurge si calatoria trebuie continuata . Prin arsita, caldura..:

Cu ochii atintiti spre astre, tanarul mediteaza la vorbele batranului. Dunele din jur parca invaluie taina tacerii. In jurul focului stins, camilele isi rumega somnul. Din corturi se aude sforaitul negustorilor. Ca de obicei, el nu are loc inlauntru si doarme sub cerul liber. A invatat astfel sa citeasca semnele furtunilor de nisip, cararile vantului, urmele cailor si ale camilelor, stie sa-si orienteze simturile pentru descoperirea apei - de multe ori a sapat gropi in nispul fierbinte, dezvaluind sipote reci si astamparand setea caravanei. Totodata cunoaste stelele si se ghideaza dupa ele. Nu pentru calatorii, doar cat sa-si urmeze visele.
Un sacal urla departe.
Inima isi deruleaza firul inapoi. Decorul se schimba.

Un baietel zburda vesel pe cararea ce duce spre palatul seicului - tatal sau. Se abate putin la dreapta si, cu agilitatea unei maimute se catara in copacul uscat ce sta de veghe la marginea oazei. Priveste cerul: albastru, imens. La orizont, un mic norisor alb asemenea unei sperante de ploaie. Ce o sa se mai bucure prietenii lui, si cum o sa mai sara prin baltoace , sub privirile mustratoare ale batranilor! Soarele orbitor arunca sulite inflacarate. Deodata , vantul incepe sa bata mai puternic printre frunze. Copilul se tine cu o mana, de ramuri, cealalta o pune la ochi, sa-i fereasca de nisipul starnit. Simte vibratia pamantului.

Bataile copitelor grabite. Aude nechezatul cailor. Clinchetul clopoteilor prinsi la urechile camilelor. Turbanele negre falfaind. Lancile ascutite. Razboinicii dusmani ! Daca nu fuge repede sa-l anunte, tatal sau va fi luat prin surprindere, poate chiar ucis. Ce jale va fi! Incearca sa coboare repede, insa , in graba lui , aluneca lovindu-si capul de o piatra. Privirea i se impaianjeneste.Isi pierde cunostinta.

Il trezesc rasete salbatice si apa rece dintr-un ulcior turnata pe paruli carliontat. Un lant greu ii atarna de picioare.

De-aici drumul lui se va scrie cu sudoare, sange si suferinta.

duminică, 8 februarie 2009

Universul ca un joc ( Bunica )

Bunica nu a fost o persoana rea,cel putin nu pentru el.Il incuraja sa alega numai ce doreste si niciodata sa nu se lase prada farmecelor lumii straine.De cand era o mogaldeata,ea l-a ajutat sa se ridice deasupra celor ca el,sa-I domine intr-un mod cunoscut numai de ea,el nu si-a dat insa seama niciodata.
- Bunico a venit Marius sa ne jucam,ne lasi sa ne jucam ?
- Desigur,a raspuns ea calm,sa nu va loviti si tine minte nu te increde nici in Marius bine ?
- Bine bunico,a raspuns el zambind si a iesit afara intr-o clipa
Bunica statea intinsa pe canapea si privea tavanul ingalbenit de vreme.Se gandea ca va veni vremea sa paraseasca aceasta lume si sa-l lase singur pe baiat,inca neexperimentat.
A oftat si s-a ridicat. A deschis cu miscari lente vechea biblioteca unde sotul ei obisnuia sa tina pe langa carti si cateva fotografii si vechea sa arma din razboi.
A luat cutia armei si a deschis-o.Caseta a scartait,pana si ea parea adormita de timp.Bunica a privit arma cateva secunde incercand sa inteleaga povestea ei si poate sa simta putin din ce a simtit sotul ei cand a tinut-o in mana.
In zadar insa.Obiectul era mort.Nu era vechi sau deteriorat,doar mort.A pus cutia la loc si a inchis biblioteca.
Peste cateva zile s-a imbolnavit grav si era nevoita sa stea la pat.Baiatul era ingrijorat si o intreba pe batrana ce avea.
- Sunt bine draga,a zis ea mangaindu-l pe obraz,sunt doar obosita
- De ce bunico,a intrebat el cu lacrimi in ochi,de ce nu te poti misca ?
- O sa pot stai linistit.Nu doresc sa iti faci griji din cauza mea.A mai venit astazi Marius ? a intrebat ea
- Nu ca nu l-a lasat mama lui,a zis el,zicea de ieri ca o doare burta si ca tatal lui striga la ea.Zicea ca s-a purtat urat cu ea.
- Lumea e rea,a zis ea oftand,niciodata nu se va schimba ritmul de viata.Tu trebuie sa fi tare si ajuti cat iti sta in puteri,intelegi tu ? Mi-ar fi rusine sa te vad ca oamenii aceia de la televizor.
- Nu o sa fiu asa bunico,iti promit,a zis el.
- Bine,a zambit ea,pot sa te rog ceva ? Du-te pana in bucatarie si uda-mi o carpa.
- Vin intr-o clipa bunico,poti sa numeri pana vin eu.
Baiatul a alergat pana in bucatarie,bucuros ca bunica avea nevoie de el.Insa la jumatatea drumului s-a oprit.Si-a lasat privirea in jos si a inceput sa planga incet.Poate era mic dar nu era prost.Stia ca ceva,orice,urma sa vina si sa-I zdruncine micul sau univers.Stia ca bunica era bolnava dar incerca sa ascunde faptul ca stie,sa joace un rol.
A gasit o carpa pe calorifer si a udat-o la robinetul ruginit.A alergat inapoi la bunica.
- Ce te-a retinut,a intrebat ea ridicand sprancenele,te-ai impiedicat cumva ?
- Da bunico,a mintit el,m-am impiedicat in sireturi.
- Dragule,a zis ea cu compasiune,iti multumesc pentru grija ta.
Baiatul o privea cu ochi tulburi,aproape izbucnind in plans.Stia ca ea reprezenta o mama pentru el si ca eventuala ei disparitie era inevitabila.
Urmatoarele zile au devenit mohorate,insa activitatea oamenilor nu era lipsita de tact.Bunica sa si-a recapatat din puteri si putea sta in picioare fara sa ameteasca.El o privea pe ascuns si se intreba cand va veni momentul acela decisiv.
Aseara inainte de culcare ea i-a povestit despre niste rude ale caror nume erau greoaie si neinteresante.Tot ce a retinut a fost ca ea va fi mereu acolo pentru el sa-l pazeasca de toate relele.Baiatul a zambit atunci si a inchis ochii avand inca multe semne de intrebare in minte.
In acea noapte inainte culcare,baiatul astepta ca de obicei pe bunica sa sa-I citeasca sau macar sa-I povesteasca despre ceva anume.Insa,ea nu dorea.Era galbena la fata si singurele cuvinte pe care I le-a spus au fost:
- Traieste-ti viata ca si cum ai muri peste o secunda.Nu te lua dupa morti,astfel vei ajunge ca ei,nici dupa trecut.Acum dormi copile si lasa-te dus in lumea ta departe de rautatile lor.
A adormit imediat.Dimineata insa bunica nu mai era.A disparut.Singurul indiciu al destinatiei sale a fost un bilet de pe bufetul din bucatarie unde bunica a scris un bilet in graba: “Nu ma cauta.Ei sunt de vina.Iarta-I dar stai departe de Ei!”
A rams acolo socat,ca si cum un fulger ar fi trecut prin trupul sau.A inceput sa planga zgomotos desi stia ca nimeni nu il auzea.Si-a zis in minte sa respecte tot ce i-a spus vreodata batrana,vorbele ei sa devina lege si amintirea ei sa o pastreze in asa fel incat sa dea impresia ca batrana era inca acolo.

sâmbătă, 7 februarie 2009

Universul ca un joc


Adrian s-a asezat obosit pe o banca. Parca ar fi parcurs toate minunile lumii pe jos. Era mahnit, iar cerul innorat i se apleaca pe umar. Pe banca s-a asezat grabit un om infasurat intr-o haina mare de iarna, lunga tinand mainile la piept, stranse. Varsta nu i se putea spune, parea un om fara varsta, pe care timpul nu-l putea atinge.
- Am aici la piept cea mai mare comoara a omenirii. Ceva care va schimba lumea daca va fi publicata. Asculta, eu nu mai pot pastra aceasta comoara, este prea mare greutatea de a fi urmarit mereu, de a fi in continua spaima. Prea mare responsabilitatea. Trebuie s-o las mostenire cuiva. Eu ma ghidez dupa instinct. Nu trebuie sa stau cateva ore de vorba cu un om ca sa-mi dau seama ca merita si ca are potential. La prima vedere imi dau seama, iar la primul lui cuvant este confirmarea ca am avut dreptate. Aici, este cel mai mare roman al Universului. Sa nu-l citesti niciodata, nici sa nu incerci sa-l continui. Are capitole neincepute. Dar ele exista undeva. O sa descoperi pe parcurs care sunt. Sunt nescrise. Tot ce putea fi spus despre om, despre Geneza, este Aici. Pe mine timpul nu ma poate atinge pentru ca traiesc intr-o cupola, numai trairile mele se rasfrang asupra mea, eu sunt in afara timpului si a spatiului. Toti vor sa ma vaneze. M-ar pune exponat la muzeu, ar fi in stare! Pe cuvant! Omul a facut ochii mari si Adrian a incercat sa se ridice.
- Unde pleci omule? Nu am terminat ce aveam de spus ca instructiuni pentru publicarea romanului. Sau nu intelegi despre ce opera colosala este vorba? Tu nu ai voie s-o citesti niciodata cu ochii! Restul nu pot altfel decat cu privirea s-o rasfoiasca, nu-ti face griji, degeaba o rasfoiesc, nu au capacitatea de a o cuprinde. Sa nu spui niciodata nimanui de unde ai primit-o, ca Ei sunt in stare sa ma caute si sub pamant, sa ma gasesca. Tu esti tanar, nu o sa-ti faca probleme deocamdata. Tineretea ta invinge fortele raului... Ei bantuie doar batranii. Am uitat sa ma prezint: Ka. Dar nu Caa, ci K si a.
- Ce nume de sarpe! si Adrian a inceput sa rada in hohote.
- Ce nume de sarpe? Care sarpe? Este deja sarpele printre noi? A ajuns asa devreme? Fereste-te de mar fiule, de mar, nu te uita in ochii lui. A coborat deja sarpele!!! Scapati-va oameni buni de sarpe! Veninul!!! Sfarsitul Pamantului!!
Omul s-a ridicat si a inceput sa urle cu mainile ridicate spre Cer, disperat. Adrian l-a tras de maneca inapoi pe banca. Un gardian public s-a uitat atent la cel care deranjeaza ordinea publica.
- Stati pe banca ca o sa va creada lumea nebun. Vreti sa va dea gardianul amenda? Vorbeam de un sarpe dintr-o carte, un sarpe cunoscut in special de copii, de fapt de noi toti. Tu nu ai citit literatura universala daca tot romanul este universal? E un sarpe fictiv, de poveste.
- Nu fiule, eu nu vin din timpul asta. Eu apartin altui timp. Asa a fost si la inceput, un sarpe dintr-o poveste si uite ca s-a adeverit, uite unde traiti. E sus sau jos? Jos! Poate cartea de care vorbesti a fost scrisa acum, de curand, sau poate cine stie? Aici sunt toate cartile lumii. Amenda se plateste doar cu talanti. Talantii azi nu sunt la mine. Sunt la Ei. Fir-ar, iar m-au lasat fara bani sa cobor. Eu acum cu ce platesc trecerea Apei? Ai cativa talanti? Dar nu am ce vinde in schimbul lor. Cartea e mostenire, nu e de vanzare. Nu am ce vinde... Eu nu valorez nimic ca sa fiu garantie..
- Te rog, nici nu te cunosc!
- Da fiule, nici nu trebuie. O sa afli tot ce e necesar din carte.Eu sunt peste tot, deci nu ai cum sa ma cunosti. Trebuie sa treci peste pragul initierii. Este o poveste care inca nu a inceput tocmai pentru ca nu poate fi scrisa. Cel mai puternic lucru nu poate fi numit, nici macar intuit. Pana si eu ma mir de puterea acestei scriituri. Ia-o acum ca trebuie sa plec. Ma asteapta. Noroc mult, mult noroc. A scos cartea de sub haina, i-a aruncat-o in brate si a fugit.
- Tine minte un lucru: e o poveste veche pe care ti-o spun ca sa stii cum sa tratezi cartea: un om evadase dintr-o celula a timpului unde era mereu torturat. Cea mai puternica si frumoasa poveste, este cea care nu poate fi inceputa, dar terminata! Cand a vrut sa evadeze un vecin de celula i-a spus: Aici nu avem niciodata hrana, sau daca ni se da, noi nu o putem impartii toti, nu ne ajunge. „Uite aici o bucata de paine, infasurata in batista si tine-o la piept pana cand ajungi Acasa. Pe drum daca te tenteaza foamea tine-o strans si nu te atinge de ea decat daca puterile te lasa si simti ca te pierzi. A scrasnit din dinti. Sa ramana paine pentru cand ajungi aproape de casa, pentru ultimele eforturi.” Finalul povestii o sa-l descoperi singur.



K s-a apropiat de data asta tiptil de umarul lui Adrian. O boare de vant i-a adus lui Adrian la picioare, pe banca din parc, iar hartii de ziare, fotografii rupte din revistele mondene. Privea chipul unei fete brunete, cu un coc mare in varful capului si ochi mari, cat obrajii, verzi. Se gandea ca nu e frumoasa pentru ca nu exprima nimic din interior, nu transmite nimic puternic din inauntru. Nu are o expresie a fetei care sa transmita trairi, ci e mai degraba cum ar spune colegii de facultate: „plastic”. Isi aducea aminte de certurile cu Lucia cand i se parea ei din gelozie excesiva ca merge cu ea pe drum de mana si se uita la alte fete.
- Stii K ? Ma gandeam ca daca Lucia ar fi avut mintea de acum, nu ne-am fi despartit niciodata... Cat timp a trecut de la despartire? Doi ani, poate chiar trei... Trece timpul... Imi aminteam acum in paralel ca bunica mereu m-a ferit de raul din lume. Mereu mi-a spus de mic cate boli exista, sa ma feresc de necunoscuti.... In ultimul timp Lucia nu a mai scos cainele afara.... Nu stiu K, sunt naucit, imi fug ideile prin minte... de la un etaj la altul al constiintei...
- Cainele Luciei a murit.
- A, da? Cand?
- Demult.
- Dar tu de unde stii?
- Ce conteaza? Important este ca stii si tu acum. Continua ideea cu bunica, era interesanta.
- A, da... bunica... As vrea K sa-ti inmanez singurul meu roman sa-l citesti avand in vedere ca tu vii din alt timp. Sa-mi spui daca romanul meu se mai poarta. Dar nu...
- Si eu ti-am dat singura Carte a Lumii. Ai putea face un efort de incredere si sa-mi dai romanul tau.
- Mai bine decat sa mi-l aduci inapoi, mai bine i l-ai arunca intr-o zi din zbor Luciei la fereastra la etajul trei, camera o suta.
- Sta la camin?
- Nu, e din oras.
- Atunci de ce e camera o suta si nu e apartamentul o suta?
- E doar o camera. Camera unde ne intalneam noi, din apartamentul o suta cinci. De fapt camera face parte din apartament, e tot o suta cinci, insa asa ii placea ei sa spuna: camera o suta.
- De ce ii placea sa spuna asa?
- Off, K, parca esti copil! Pentru ca ea spunea ca zero e numarul perfectiunii, fara inceput , fara sfarsit, iar unul ca noi doi eram unul. Noi aveam camera noastra in lume. Dintr-o constructie gigantica care e lumea, noi aveam celula noastra, conectata doar printr-o fereastra la in afara, la lume.
- Frumos. Lucia e linistita acum . Te-a uitat.
- Da? Frumos. Ma bucur ca e fericita acum.
- Linistita, nu fericita.
- Linistea de cele mai multe ori echivaleaza cu fericirea.
- Nu si in cazul ei.
- A! Da? Bun. Ma bucur ca Lucia e linistita.
K se apleaca peste umarul lui mai mult pana ii ajunge la ureche.
- Vino in fata sa te vad. De ce stai in spate?
- Nu. Azi nu vreau sa ma vada nimeni, adica niciun om. Mi-e de ajuns ca ma vad Ei.
- Dar chiar, nu te-au mai prins? Ca ultima oara zbierai in parc ca te urmaresc Ei si ca te-au prins deja.
- Nu urlam. Adica ba da, dar oamenii nu ma aud oricum.
- Eu te aud si sunt om.
- Nu chiar. Oamenii cu un surplus de sensibilitate nu sunt oameni. Sunt supraoameni.
- Daca e asa, atunci de ce Lucia nu a vazut in mine supraomul?
- E ca si cum ai intreba acum de ce trece timpul.
- De ce?
- Ca sa nu se simta omul niciodata fericit. Sa caute mereu fericirea in tot ce atinge sau in tot ce-si doreste si s-o tot caute si sa se simta fericit ca are posibilitatea sa caute fericirea pana la batranete. Multi nu ajung batrani. E un fel de a-i face pe oameni sa se simta complexati in fata Universului.
- Bunica mereu ma ferea de rau.
- Nu te ferea. Te feresti singur pentru ca ti-a inoculat ideea fricii de ceilalti, sa te feresti de ei. Tu te aperi de ei, nu bunica. Simtea ca o sa fi incapabil sa te adaptezi vietii vulgare si daca nu poti sa lupti, atunci sa te feresti macar.
- Am avut mereu frica de straini. Mi se pare ca la orice colt te pot rani, iti pot face un rau. Necunoscutii sunt cei mai periculosi. Nu stii ce gandesc si ce dimensiune are lumea lor launtrica. Cum vad ei realitatea. Bunica m-a ferit de oameni sa nu ma deoache. De necunoscuti mereu ma feresc. Sunt sceptic. Par dubios, rad, vorbesc cu toata lumea, dar in interiorul meu mie mi-e frica de toti de fapt. Nu las pe nimeni sa patrunda in sinea mea. E un loc pur, sfant. Ma tem ca altii ar putea pangari lumea mea.
- Si acum ai frica de necunoscuti.
- Mereu mi-a spus bunica sa nu ma apropii de necunoscuti, ca sunt parsivi, ca ma parasc altora cand nu ma astept. Acum m-am mai acomodat cu rautatile ce exista in exterior. Nu prea mai ma sperie nimic. Ma astept, cum s-ar spune, la orice.
Adrian se ridica de pe banca intinde bratele larg parca ar cuprinde cerul si se invarte:
- Viata e superba. E ca un vis. As vrea s-o traiesc si s-o retraiesc si s-o traiesc si s-o retraiesc pana cand ma satur de viata.
K a disparut demult de pe peluza. Au ramas cateva flori calcate de un pas. Cateva petale cu noroi pe ele. In aer se simtea adierea primaverii. Timpul bocanea pe piatra dar se ferea de Adrian, sau el de timp, asa cum il invatase bunica.

vineri, 6 februarie 2009

Blood and tears

There's blood.
It's everywhere - on the ground, the trees, the gooks, the sky, the-
Me.
It's all over me.
I can feel it. It's pushing it's way up, through my veins, through my skin, through the holes in my body. It's warm and it's wet. My clothes stick to me, the same way my shirt would after a hard running day in the summer...
It hurts.
Who knew being shot could hurt so much? It's a pain like no other - worse than the time I tore my leg up riding, more than the time I got hit with a chain in the head. For a minute, while I was laying there in the mud, squeezing my stomach to stop the blood, I think of Woodrow. Is this how he felt, two years ago, crumbling underneath the streetlight in the lot? He had four bullets in him, they said - I've only got two.
And it hurts like hell.
I can't move my head. I can't see anything but the thick branches of the jungle trees and the sky. It's blue, soft and happy. I wish it would stop.
There's noise. Everyone's screaming, swearing - the Viet Cong and American's alike. Bullets shriek through the air, and somewhere, a grenade tears in the air with a roar. I feel the ground rumble.
Steve's beside me, like he's always been. He's firing, machine gun against his shoulder, and I think, for a minute, that he's too young to know how to use it. But he's using it, viciously. His helmet's fallen off, and his hair is in his eyes. He's crying as he shoots, his body jerking and shaking almost uncontrollably. He's moving too much, maybe to make up for the fact that I'm not moving at all.
The pain is worse. There's more blood, but I can't see it. My head won't move.All I can do is lie on my back and watch the sky smile and Stevie cry and feel myself die.
Oh, God, I'm dying.
Reality hits me harder than the bullets did. I'm dying. Panic sets in. My chest hurts suddenly and everything blurs. It takes me a minute to realize I'm crying.
Steve suddenly throws down his rifle, even though the battle is still screaming on. He falls to his knees next to me. He's still crying and that scares me. I've only seen him cry twice in 11 years - when my parents died and when Woodrow died.
What does that mean for me?

"Roth ?"

I wasn’t going to answer I'm thinking of Woodrow again, how he must have felt that night. And I don't mean the pain - how did it set with him, knowing he was going to die? I know he wanted to, but wasn't he nervous at all? Wasn't he scared? Shit, I'm scared.
"Roth !"
Steve's got his hands on my shoulders, then my face. His fingers are in my hair, short as it is, pulling at it softtly.
"Roth! Please!" he wispered
“I can’t,I just can’t” I thought. My throat's too dry - everything's too dry. I feel drained, stiff, cold.I couldn't move even if my life depended on it.
Steve's trembling now. His hands are shaking in my hair. His tears run down his cheeks to his chin, down his neck, inside his shirt collar. A few slide down the side of his nose and fall off the tip of it, onto my face. I wish more would.
"Roth, please," He gasps. His whole body is moving with the force of his fear; I feel my heart pick up its pace with it, until it's moving as fast as machine gun bullets in my chest. "God, no, not you. Anyone but you…"
Ponyboy.
I can't think it. I can't think like this - I'll make it. That's what Steve's telling me. His forhead's pressed against mine, his tears sliding off of his face onto my skin. His lips move against my cheek; I can feel what he's saying, more than I can hear it.
You'll make it, man.Roth- c'mon. Don't. Don't do this to me. Don't. I fuckin' need you-

I wish I could talk. I wish everything would stop spinning, stop fading, stop hurting. Just for a minute, so I can tell him that I'm sorry, he's the best friend I ever had, that I remember the time in second grade we got into a fist fight over the last cookie at the Christmas Party and how it still makes me laugh.
I wish I could tell him to talk to Mom or Dad for me,ask him to be the one to deliver the news, instead of some cold professional Army dispatcher. No one would be able to say what Steve can say, that I'll miss them more than I'll miss anyone else, that I love them, I want Steve to tell him- Steve, tell him, please, that I love them so much, that it's killing me to think of them living without me. I never wanted to leave.It hurts like hell, knowing I'm going to miss it all.
I wish I could say it all, but I can't. Life's not like the movies - you don't die with your last words on your lips, you die with them in your head. All your unspoken vows and regrets and confessions remain just that: unspoken. Yours, to cradle for all eternity.
My throats closing up. I can feel my breathing, heavy and thick and strained, in my chest. It's fighting to get past my throat, but it dies before it hits my lips. I'm going cold; it doesn't hurt anymore, my body. It's numb; it doesn't do anything.
My vision's fading. I can't see anything except Stevie's face, nose to nose with mine. It's red and angry and tight, all squished together and hurt, wet with his tears and my blood - and now it's grey. It's drifting farther and farther away, and all I can feel of him are his fingers in my hair, pressing lightly against my scalp-
I'm eighteen.
I can't die. I haven't fucking lived.

**************************************************************************************

The war was exhilarating at first, but quickly turned into a living hell. There was blood everywhere, and the Pentagon kept insisting on a bloodbath. Recently, rumors of the soldiers being forced acid were being spread. Woodrow had noticed the change in some of the men’s attitudes, and had highly suspected that the drug problem was true, especially with how Steve was acting.
Steve continued laughing to himself, and wrapped his arms around his knees. “Sometimes I wonder if we’re still alive, or if we’re dead and being punished,” He whispered. Woodrow sighed, wondering if they really were in hell. Steve continued, “If we are still alive, do you think we’ll make it back home soon? Or is this going to last utill we’re old and gray?”
Woodrow bit his lip, then looked into Steve’s eyes. “We’ll make it back home, surely Uncle Sam wouldn’t make us stay out here that long.” He reassured him, silently praying that they would actually survive. He smiled weakly, then playfully punched Steve in the shoulder.
A big blast erupted less than a mile away, and gunfire pelted around them. Steve and Woodrow picked up their weapons and crouched behind the log, shaking. Another blast followed, as did another series of bombs. Woodrow coughed at the smoke surrounding him, and shielded his eyes. Steve burst into another fit of giggles, and then fell over. Woodrow tried to calm down, and then felt dizziness take over. The smoke around him seemed to grow hands, reaching to grab them. Woodrow shuddered and buried his head in his hands, trying to escape the horrifying images filling his mind. The smoke seemed to take shape of many different images, all threatening and greatly disturbing. “No!” Woodrow screamed out in protest repeatedly. Steve turned to face him, still grinning. “Can you see now, W ? I knew it, we’re in hell!” He exclaimed, then started laughing.
Woodrow gasped for air, lifting his head to observe his surroundings. People around him seemed to be running in slow motion, their guns slung over their shoulders. The horrible scent of death seemed to slowly fill the area, growing stronger each moment.
He turned his head to a man lying on the ground, sobbing and laughing at the same time. Tears poured from his eyes, while he seemed to be experiencing similar visions to Woodrow’s. Someone shouted from a couple meters away, and then gunshot echoed through his ears.

joi, 5 februarie 2009

Evolutia Mastilor

Inca din cele mai vechi timpuri,de cand a aparut societatea,oamenii au capatat un obicei prost si anume sa se ascunda dupa masti...dar oare ce inseamna acele masti ?
Oare inseamna sa te ascunzi in spatele sentimentelor,sa nu spui adevarul sau sa te inchizi in tine insuti ? Poate...poate ca nu.
Oare o masca este doar un obiect cumparat de adulti pentru copii mici pentru a scapa mai ieftin ? Sau poate o masca de latex in anumite cazuri mai...extreme.
Dar ce s-ar intampla daca acea masca ar fi insusi piele fetei...daca la un moment dat o persoana si-ar "pierde fata" si ar umbla pe strada,la munca,etc fara acea piele a fetei.Oamenii s-ar speria! Femeile ar injura intr-un stil vazut numai in filmele cu Sylvester Stallone ca asta se poarta acum...femeia pe jumatate barbat.Cele mai in varsta si-ar face cruce si ar implora cerurile sa trazneasca aceasta "creatura a Nespalatului" sau alte denumiri pitoresti.
Dar daca...s-ar inlocui insusi pielea fetei cu acea masca de latex pomenita vag mai sus...cum ar arata un om cu o "masca customizata" din piele neagra stralucitoare,cu lentile ultimul racnet in locul ochilor si cu un fermuar la gura...unul cat mai "metalizat" in cazul rockerilor si unul "cu 'haur" pentru concetatenii nostri tuciurii.Cu o masca de oxigen ultra-super-mega stilizata si acoperita de tot felul de abtibilde ieftine.Mi-as imagina ceva de genu Odiseea Spatiala sau alte capodopere SF.
Dar masca e masca si fata e fata...uneori cele doua se bat cap in cap recunosc si admit ca am folosit si eu aceste "masti" in cazul in care a fost nevoie.Dar am descoperit ca nu are niciun rost sa ma ascund in spatele unei lucraturi de piele sintetica si ca cel mai bine mi-as scoate moaca la iveala.Asta s-a intamplat acum ceva timp dar inca imi amintesc bine momentele.

miercuri, 4 februarie 2009

War on what ?


The world... a pearl of pure chance, of pure victory over the limitations of life. It is the crown jewel of all living things in the galaxy, young and old. As the sun shines, its rays rush into the atmosphere. The shine reflects onto the forests of Russia, the snow enhancing it as if angels were wandering in the depths.

In Holland, the clear grass shines with pure simplicity and bright from the sun; a wave of a breeze comes over. The grass moves as one; stationary in position, even if you batter it with rain or snow or drought. The cities of England work heavy while the cities of America sleep in their beds of comfort.

All is right in this world.

Or, at least in the world the media cares about.

In the deserts of the Middle East, people struggle to live. A neglectful President Al-Furalri has worked to kissing up to the West, as well as bigger nations. His people are neglected, while he gains wealth. His cities are built to last, but his people are not. And when the people go away, the cities stay to rot within out themselves. Many people yell out against the opression of poverty and misfortune of their once-proud nation, but no one responds.

At least, no one outside of their own lands.

In Iraq, a movement of people rages silently, as if like a snake in the Egyptian tales; looking for what it seeks, although blinded. Even if it is blinded, it can smell it's prize. And now, the snake is preparing to bite...

Fourteen in the morning. Two o'clock PM for the American's standards of military time. Riyaz Al-Majed, a man that looks of simplicity and leadership, has not of the latter description. He is a man of difficult past; of a hatred of hardships for his people, as well as the horrible leaders of his country. He was a people's man, always knowing what they wanted. In 1998, he finally snapped. He began organizing by speaking out against President Al-Furalri, against the man's lies to get into office. He spoke of revenge for the people, and he promised that when the time comes, he will help his people to their feet, to march them on to a new destiny, to a new conquest.

The man put on a pair of sunglasses, and a red beret with the symbol of his own faction on it. He straps hard battle clothing to himself, and pulled open his bed-side drawer. There, a Desert Eagle awaited him. Not just any, but it was a golden plated Desert Eagle. It was given to him by an Ultranationalist Russian by the name of Victov Stukov, a supporter of his cause. The Russian approached him, and gave him funding for his rallies, and his men. Al-Majed was able to equip his men with AK-47's, as well as Gewehr 3 'G3' assault rifles, as well as Samopal vzor 61 'Skorpion' submachine guns, and the SSV-58 'Dragunov' sniper rifles.

Today, they had decided that they were going to get more firepower. President Al-Furalri had placed a military post where a small security detail was held. However, that would not be a problem. Not for Al-Majed.

He opened his door, and let it close heavily behind him. His military boots clanged against the wooden sandy floors, and creaked the boards of the stairs. When he reached the ground, he reached cold cement, and he opened his door. Outside, a busy Iraq city of Salah ad Din was at busy work to continue existance in this foresaken land of religion.

He took out his cellphone; it was time to attack.

Hell want's him,Heaven won't take him...

Noaptea trecuta, chiar inainte de a merge la culcare, am vazut o lumina scanteietoare care a trecut parca prin pereti si s-a oprit exact in fata mea. Era prea evident ca de fapt nu era un vis. In momentul imediat urmator am tipat si am incercat sa ma ascund, cu tot cu minte si haine ... am sarit in necunoscut, unde clipa nu mai are forma iar spatiul nu mai curge. Transpiratia intregului corp s-a scurs pe podea, simtind-o rece sub picioarele goale. Cu ultima suflare am pus mana pe un obiect cu care sa lovesc in centrul acelei lumini, sa o disip. Exact cand sa lovesc, ceva ciudat parca m-a intepenit, fara a simti durere, fara posibilitatea de a misca picioarele, mainile si capul. Pe chipul meu se putea vedea In oglinda luminata o ura nebuna amenintatoare, dintii inclestati si spume de furie in jurul gurii.
Deodata, lumina disparu iar in schimb, din nimic, a aparut un inger. Forta ce capturase intregul meu corp a fost invinsa si am cazut molesit.
Dupa cateva minute de inconstienta m-am trezit si mare mi-a fost mirarea sa aflu ca ingerul care statea pe scaun, tragand satios din trabucul pe care nu-l terminasem cu o seara inainte, era de fapt ingerul meu pazitor, acelasi inger despre care am auzit in povestile de adormit copiii!
- Ce naiba? mi-am zis, si cu ultima forta am vrut sa-i sparg capul, dar m-a oprit pentru a doua oara transformandu-mi obiectul in cenusa. S-a ridicat, un pic nervos, si a venit spre mine intr-o frantura de aripi.
- Linisteste-te,mi-a zis, trage aer in piept si apoi da-i drumul afara usor . Dupa aceea putem sta jos sa discutam, da?!
M-am gandit ca visez, si nicidecum ca vorbesc cu o ciudatenie de inger.
- Bine atunci, sa vorbim!
Am facut cativa pasi si ne-am asezat pe canapeaua prafuita. A inceput sa-mi spuna ca a sosit timpul cand nu mai poate sa-mi fie inger pazitor (reguli de la Dumnezeu – atunci cand iti termini contractul ai posibilitatea sa iti alegi alta fiinta umana).
In acel moment, o concluzie m-a lovit drept in crestetul capului. Era clar ca in astfel de momente exista doua posibilitati: ori ai murit (ceea ce mi se pare mai plauzibil), ori acel inger a baut ceva si a inceput sa se certe cu mine din cauza faptului ca ii provoc numai necazuri, si nu mai poate accepta un astfel de comportament deplasat.
L-am intrebat apoi ce s-a intamplat de fapt si mi-a spus ca am murit iar sufletul meu intampina o problema cu locurile libere din Rai si din Iad.
- Da, dar nu se mai poate face chiar nimic? Nu vreau sa ajung in Iad din simplul motiv ca am probleme cu inima, am tensiunea ridicata si...
- Da, de fapt chiar exista o posibilitate! spuse, cu un zambet sadic, ingerul.
In acel moment, mi-a venit ideea sa-l intreb despre ce este vorba iar imediat mi-a intins o bucata de hartie, cu stampila in partea dreapta jos a paginii.
”E un nou contract!” m-am gandit imediat
Am citit acea bucata de hartie si mi-am dat seama ca m-am inselat – nu era contractul care ma gandeam ca ar putea fi, dar era totusi un contract. Acest nou contract spunea ca soarta mea va fi decisa dupa ce voi juca o partida de sah cu ingerul – daca voi pierde partida ma voi duce direct in Iad, iar daca voi castiga ... portile Raiului vor fi deschise ca non-stop-ul de la colt pentru mine.
Am zis ca e foarte bine si accept, dar ingerul,cu un zambet murdar, obraznic,imi spune ca el a castigat cateva secole la rand Campionatul de Sah al Raiului si Iadului.
In acel moment mi-am spus ca totul este de acum incolo in zadar.
Am inceput marele joc universal – am avut un inceput in forta, i-am mancat cativa dintre pioni, i-am capturat regina, i-am zdrobit unul dintre turnuri; dar el a intors cursul partidei si a revenit precum pasare Phoenix din cenusa, spargandu-mi o mare parte din piesele mele.
Dupa cateva ore de joc, partida ajunsese la un sfarsit: era Remiza!
A inceput imediat sa-si smulga penele din aripi, sa loveasca masa cu putere si sa tipe: „De ce Doamne?”
De cealalta parte, eu eram un pic surprins si l-am intrebat ce se va intampla de acum incolo, deoarece acest tip de rezultat nu era stipulat in contract.
Cu supararea si necazul prezent pe chip, mi-a spus ca Imi voi reveni din coma iar el va fi ingerul meu pazitor pentru tot restul vietii. Apoi m-am trezit cu niste chirurgi in jurul meu, o lumina mare, rotunda si o voce:
„Foarfece, penseta si cinci miligrame de morfina...”

marți, 3 februarie 2009

Cand Wilson delira....

Revine mereu, de parca e desprinsa din iarna ce trece. Primavaratica sparge-n sloiuri de gheata. Spun mai tot timpul, deoarece uneori nu-i aud bataia ca de ceasornic, alteori….?!? Chiar asa…alteori. De parca as fi in stare sa pun piedici anotimpurilor ce vin si s-au dus dus.

Eterna trecere a timpului care ma apropie de un nou inceput sau dimpotriva, ma indeparteaza depinzand doar de deplinatatea trairilor ori a starii spirituale in care ma aflu, motivandu-mi sau nu trairile.

Secunda, minut, ora, zi. Enumeratie de multipli ai timpului petrecut sau trecut. Diplomatic numit prezent. Dar ce este prezentul, daca nu un trecut actual ? Astfel numesc diplomatia: arta de a face totul posibil. Timpul fiind acela ce transforma pana si imposibilul in posibil, deci timpul este cel mai mare diplomat, unul din acei mari ce depasesc fara a egala.

- A mai trecut o ora.

- A trecut, cum de altfel au mai trecut multe alte…ore.

- De unde stiu?

- Ceasul imi arata, dar ce stie ceasul despre trecerea timpului… El doar masoara cu o masura gasita de om. Masuri care sa dea proportie faptelor, cuvintelor…Pesemne pot spune ca a mai trecut o masura de om masurata.A trecut inca un ceas.

Doar ca la fel, pot scrie ca a mai trecut o vorba, o fapta, un gand. A mai trecut un… a mai trecut o… Eterna trecere. In care uneori, cuvintele sunt mai presus de persoana care le spune. Nemaicontand individul, ci doar ceea ce transmite, (iar de ideea exprimata poate sa intareasca sau sa distruga in interioriorul meu, daca se aseamana cu crezul despre mine si ma inconjoara, daca poate face sa gasesc in spusele lui un drum pe care-mi doresc sa-l urmez) ci doar masura cu care masoara.

Daca cuvintele spuse de un oarecine intaresc, unesc, aducand in locul razboiului pace, in loc de tulburare liniste si iubire, chiar ca nu mai conteaza fizicul discipolului atat timp cat maestrul creeaza unealta. Si chiar ca nu mai conteaza forma uneltei, estetica ei, atat timp cat este folositoare, devenind indispensabila. Astfel, etalonul a devenit „unealta discipol” a carui forma o accepti ca pe o necesitate, nemaicontand frumusetea ei.

La fel si ziua sau zilele, pot fi frumoase sau urate, pot da o viata traita frumos. Astfel pot scrie:

- A mai trecut o zi.

- A trecut oare la fel cum au trecut toate care le-am trait pana acum?

- Nu, nu cred.

- De unde stiu? Cum pot sa-mi dau seama?

- Simt ca am devenit mai intelept, imi permit sa spun asta simtind ca am devenit mai batran. Cu toate ca intelepciunea nu este neaparat o virtute a batranetii. Aici chiar si aici totul are o masura.

- In ce masura voi fi masurat si cantarit? Care va fi etalonul? La care din timpi sau timpuri voi fi analizat?

Sper doar ca nu la etalonul uman se va face aceasta lamurire. Atunci nu voi mai fi in stare decat sa fac lipitur. Vai, cum ar arata gandul rupt, lipit cu banda adeziva…chiar incolor sa zic asa. Colaj de ganduri „kiciute”! Rupturi suprapuse de ici, de colo, din viata. Conflictuala incercare de a sari peste etape. Este, daca vreti, conflictul etern intre noua si vechea generatie. Adica incercarea de depasire fara start doar cu o linie de finis. Linie demarcata de fiecare generatie in parte, impinsa de fiecare tot mai departe. Saltul peste etapa. Egalarea nemaiavand sens.

Iar totul revine in forma de gand desprins in primavara!

luni, 2 februarie 2009

The Tower

Ma aflam in fata acelui Babel insatiabil din visele noastre, in trup edificat si spirit, cu carne si sange inca curgand, ce imbratisa cerul, sugrumandu-l fara sa isi dea seama, sperand sa se imbrace in el, in eter si neexistenta pentru a se feri de monstri.

Stateam si ma holbam indecis la el, nestiind cu adevarat ceea ce caut, cum am ajuns aici, in acest peisaj rupt din tablourile lui Blake. Sincer, nu stiam ce era de facut: sa ma indepartez cumintel spre alt loc din imaginatia mea, poate spre acel abis lugubru in care se zbat cosmarurile si fobiile fara forma, fara de culoare, fara de miros sau orice alt manifest al materiei, asteptand sa se nasca si sa nu mai fie urate. Nu, voi pasi si voi urca prin trupul erect, urias ce adaposteste viitoarea salvare, posibila salvare, probabil salvare, de noi insine, din infernul fricii autoinduse. Asta era determinarea mea de atunci, sa iau parte la probabilitate, la siruri cuantice si tabele existentiale, asta este determinarea mea de acum.

Mi-am intins piciorul numai sa vad ca nu am efectiv unul si apoi am intrat. Atat, nicio fraza scarbos de falsa si complicata pana peste norma bunului gust. Numai ca intratul acesta a fost altceva, a fost o initiere, o trecere, o pregatire, o insamantare, caci asta este ceea ce face Babelul cel mai bine. A trebuit sa explorez posibilitatea formei si ideii de om, a trebuit sa simt tot ceeea ce as fi putut simti, tot ceea ce au simtit miliarde de fiinte de la Facere pana la Apocalipsa. Am simtit marea sub talpi si m-am inecat in sange, am biciuit sfinti si am ridicat turnuri, am nascocit idei false cu scopul de a ma feri de amenintari divine, am distrus culte pentru a Infinta institutii. Am facut tot ceea ce este omeneste posibil, caci in Babel, nu explorezi simpla posibilitate, ci supraposibilitatea, hiperposibilitatea, ultraposibilitatea, metaposibilitatea. Astfel, pana sa pun piciorul pe podeaua turnului am batut ultimul cui in mana Salvatorului si l-am inviat pe Lazar. Granita a fost sparta.
Dar nicio experienta nu m-a marcat mai mult decat lupta. Nu bataia de betivi in baruri, nu razboiul modern si desacralizat, nu confruntarile victoriene atat de romantizate, ci aceasta lupta pura cu arme de metal si armura care iti zdrobeste carnea de oase; cand iti privesti adversarul in ochi si imbatat de adrenalina si frica, cand pierzi orice notiune de umanitate, cand nu esti nimic altceva decat o forta, o energie, mai mult decat un om, liber de moralitate, liber sa te bucuri de durere, liber sa omori...Si mi-am dat seama ca asta vreau sa ofer lumii, sa dau inapoi acea libertate, peste care moralistii scuipa si o atribuie animalelor. Dar ceea ce cautam eu era...


Sa intram un pic in zona aceea a cuvintelor care se pot umple de sens si pentru altii, nu numai pentru mine, si voi descrie ceea ce se poate vedea din interiorul turnului. Aspectul vizibil m-a socat. Era un bloc, un simplu bloc, ca oricare altul, cu paliere murdare si scari ciobite...Acum ca am ajuns la scari, trebuie sa mentionez ca ele sunt un testament pentru raportul divin. Fiecare treapta era un numar din sirul lui Fibonaci, iar cand dimensiunile impiedicau ascensiunea apareau trepte care o luau de la inceput, pana cand treptele devin paliere, iar Babel nu mai apare ca un simplu bloc ci visul unui arhitect suprarealist.
Pe paliere, din loc in loc, cate o usa numerotata era deschisa si vedeam inauntru o chiuveta sau un closet de faianta sau o o boxa cu maturi murdare, gramezi de carpe imputite si cutii de soda. Vedeam si gospodarii si ferme intregi; vedeam schelete desirate ale unor foste castele medieval, dar vedeam si femei desfranate; printr-o usa crapata mai mult, gaseam gramezi imense de bani si focuri ce le mistuiau sau ospaturi barbare sau campuri de lupta umplute de membre amputate si cratere si namol murdarit de sange. Recunosteam fiecare detaliu, fiecare forma si culoare, caci toate apareau inainte in spatele mintii mele, proiectate de sine. Si nu de multe ori m-am gasit privind, scarbit de propria-mi fiinta, la animale care se jucau intre ele, arzand a dorinta, sau am asistat cu sila cum enoriasii care,Intorsi piosi de la slujba isi molestau copii, isi dominau femeile isi desecrau fiinta mintind si urand. Mi-am prins tamplele in palme incercand neputincios sa le zdrobesc. Numai ca eu vad poteca gresita, spre deosebire de ceilalti. Dar eu trebuie sa schimb asta. De aceea cel mai interesant mi s-a parut etajul sase, ce avea doar doua usi. Saisprezece si saizeci si sase. Erau inchise si incuiate, iar numerele nu erau scrise 16 si 66 sau cu litere, apareau la nivel prestient, caci acolo dainuiau altii asemeni mie, anticristi ratati, care se joaca cu oitele mielului, jongleaza cu idei de parca ar fi bucati de om, schimba curente dupa propriile lor “toane”, strang in pumnii lor imensa putere, se nasc din marea vesnic involburata, ridica armate pe ambele maluri si asmut omul asupra omului. Atunci am aflat ceea ce cautam: un numar care sa fie numai si numai al meu, de sase ori un numar de om, un numar de pe acele usi, dar sa nu fiu incatusat vesnic de istorie drept eternal damnat macelar. Atunci macar am stiut ceea ce cautam prin vidul dorintelor mele.

Sincer, nu pot sa iti ofer un reper temporal referitor la timpul care a trecut pana am ajuns in varf. Nu stiu cate etaje are Babel, nu stiu cat imi ia sa urc unul, stiu prea putine constante ca sa iti fiu de ajutor. In orice caz, puteau sa treaca si eternitati, asa cum percepem noi, umili muritori, timpul caci totul se intampla la un cu totul alt nivel acum. Ajuns la capatul calatoriei mele am fost intampinat de o fecioara. Nu am reusit sa o fac sa zica ceva,ea se juca doar cu un cutitas. M-am indreptat asupra ei, am vrut sa o prind in brate, dar am trecut prin ea. Apoi se jucat cu lama in mine, mai precis in mintea mea, imi sectiona constiinta, estopand cunostiinte directe, acoperindu-le cu instinct si nevoi. Tot ce am invatat, tot ceea ce am trait, voi sti, voi fi si am crezut-o chiar daca nu mi-a spus nimic. Hipnotizat,mi-am scos creierul, desi nu aveam efectiv un creier.Ochii imi priveau goi in orbite in timp ce incetau sa mai fie, desi nu au fost nici pana atunci, Turnul s-a daramat in abisul amintit la inceputul povestirii, iar eu am fost aruncat cuminte in acel pantec asteptand sa ma nasc intr-o lume care cere cu disperare un demon si un alt fel de pastor.