Anii trecuti a fost prins, judecat si condamnat la moarte prin injectie letala un faimos criminal in serie. Intrigant pentru politisti era predarea lui dupa ce ani la rand reusise sa se ascunda si sa scape. „De ce se predase acum?” era o intrebare la care privirea lui se pierdea undeva dincolo de zidurile salii de interogatoriu. Nici judecatorul nu a putut obtine mai mult. Ultima lui dorinta a fost sa i se dea pix si hartie; dupa ce i s-a injectat serul, s-a asezat la masa. S-a stins incet in timp ce scria. Proximitatea mortii a dat cuvintelor lui valoare de epitaf:
„E asa de frig pe lumea asta, incat nu mai simtim caldura celuilalt. Suntem doar niste sloiuri miscatoare duse de curentii vietii, iceberguri plutind in deriva scufundand Titanicuri.
Cineva mi-a spus ca mortii nu vorbesc. Nu e nevoie sa vorbeasca; ei fosnesc, iar ecoul fosnetelor lor e strident, ca atunci cand un coleg ar zgaria tabla cu o creta. Si fosnetele astea te macina, te erodeaza ca apa sarata a marii o stanca, ochii incep sa te usture, pielea incepe sa te manance, apoi sarea iti ajunge la ficat, la plamani, la inima; creierul cedeaza cel mai greu – ultimul – ca agonia sa fie simtita cu fiecare nerv, sa auzi pocnetul fiecarei sinapse in parte. Sa vezi cu un ciob de ochi tot dezmatul ospatului bacteriilor si sa speri pana in ultima clipa ca se vor fi saturat pana cand nu e prea tarziu... Apoi, cand iti vor fi ingerat si ramas,ita aceea de ochi, sa auzi clar si distinct cum murmurul molfaiturilor, plescaiturilor si ragaielilor micromesenilor se apropie de ultimele ramasite. Si sa mai zambesti cinic, apoi sa nu-ti mai auzi nici macar gandurile si sa-ti aduci aminte de un tunel la capatul caruia dai de lumina, iar asta sa fie ultimul impuls generat de ceea ce odinioara era un creier zvelt, cu circumvolutiuni bine trasate pe ambele emisfere.
Asa ca, vedeti? Ce rost are ca mortii sa vorbeasca?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu