sâmbătă, 7 februarie 2009

Universul ca un joc


Adrian s-a asezat obosit pe o banca. Parca ar fi parcurs toate minunile lumii pe jos. Era mahnit, iar cerul innorat i se apleaca pe umar. Pe banca s-a asezat grabit un om infasurat intr-o haina mare de iarna, lunga tinand mainile la piept, stranse. Varsta nu i se putea spune, parea un om fara varsta, pe care timpul nu-l putea atinge.
- Am aici la piept cea mai mare comoara a omenirii. Ceva care va schimba lumea daca va fi publicata. Asculta, eu nu mai pot pastra aceasta comoara, este prea mare greutatea de a fi urmarit mereu, de a fi in continua spaima. Prea mare responsabilitatea. Trebuie s-o las mostenire cuiva. Eu ma ghidez dupa instinct. Nu trebuie sa stau cateva ore de vorba cu un om ca sa-mi dau seama ca merita si ca are potential. La prima vedere imi dau seama, iar la primul lui cuvant este confirmarea ca am avut dreptate. Aici, este cel mai mare roman al Universului. Sa nu-l citesti niciodata, nici sa nu incerci sa-l continui. Are capitole neincepute. Dar ele exista undeva. O sa descoperi pe parcurs care sunt. Sunt nescrise. Tot ce putea fi spus despre om, despre Geneza, este Aici. Pe mine timpul nu ma poate atinge pentru ca traiesc intr-o cupola, numai trairile mele se rasfrang asupra mea, eu sunt in afara timpului si a spatiului. Toti vor sa ma vaneze. M-ar pune exponat la muzeu, ar fi in stare! Pe cuvant! Omul a facut ochii mari si Adrian a incercat sa se ridice.
- Unde pleci omule? Nu am terminat ce aveam de spus ca instructiuni pentru publicarea romanului. Sau nu intelegi despre ce opera colosala este vorba? Tu nu ai voie s-o citesti niciodata cu ochii! Restul nu pot altfel decat cu privirea s-o rasfoiasca, nu-ti face griji, degeaba o rasfoiesc, nu au capacitatea de a o cuprinde. Sa nu spui niciodata nimanui de unde ai primit-o, ca Ei sunt in stare sa ma caute si sub pamant, sa ma gasesca. Tu esti tanar, nu o sa-ti faca probleme deocamdata. Tineretea ta invinge fortele raului... Ei bantuie doar batranii. Am uitat sa ma prezint: Ka. Dar nu Caa, ci K si a.
- Ce nume de sarpe! si Adrian a inceput sa rada in hohote.
- Ce nume de sarpe? Care sarpe? Este deja sarpele printre noi? A ajuns asa devreme? Fereste-te de mar fiule, de mar, nu te uita in ochii lui. A coborat deja sarpele!!! Scapati-va oameni buni de sarpe! Veninul!!! Sfarsitul Pamantului!!
Omul s-a ridicat si a inceput sa urle cu mainile ridicate spre Cer, disperat. Adrian l-a tras de maneca inapoi pe banca. Un gardian public s-a uitat atent la cel care deranjeaza ordinea publica.
- Stati pe banca ca o sa va creada lumea nebun. Vreti sa va dea gardianul amenda? Vorbeam de un sarpe dintr-o carte, un sarpe cunoscut in special de copii, de fapt de noi toti. Tu nu ai citit literatura universala daca tot romanul este universal? E un sarpe fictiv, de poveste.
- Nu fiule, eu nu vin din timpul asta. Eu apartin altui timp. Asa a fost si la inceput, un sarpe dintr-o poveste si uite ca s-a adeverit, uite unde traiti. E sus sau jos? Jos! Poate cartea de care vorbesti a fost scrisa acum, de curand, sau poate cine stie? Aici sunt toate cartile lumii. Amenda se plateste doar cu talanti. Talantii azi nu sunt la mine. Sunt la Ei. Fir-ar, iar m-au lasat fara bani sa cobor. Eu acum cu ce platesc trecerea Apei? Ai cativa talanti? Dar nu am ce vinde in schimbul lor. Cartea e mostenire, nu e de vanzare. Nu am ce vinde... Eu nu valorez nimic ca sa fiu garantie..
- Te rog, nici nu te cunosc!
- Da fiule, nici nu trebuie. O sa afli tot ce e necesar din carte.Eu sunt peste tot, deci nu ai cum sa ma cunosti. Trebuie sa treci peste pragul initierii. Este o poveste care inca nu a inceput tocmai pentru ca nu poate fi scrisa. Cel mai puternic lucru nu poate fi numit, nici macar intuit. Pana si eu ma mir de puterea acestei scriituri. Ia-o acum ca trebuie sa plec. Ma asteapta. Noroc mult, mult noroc. A scos cartea de sub haina, i-a aruncat-o in brate si a fugit.
- Tine minte un lucru: e o poveste veche pe care ti-o spun ca sa stii cum sa tratezi cartea: un om evadase dintr-o celula a timpului unde era mereu torturat. Cea mai puternica si frumoasa poveste, este cea care nu poate fi inceputa, dar terminata! Cand a vrut sa evadeze un vecin de celula i-a spus: Aici nu avem niciodata hrana, sau daca ni se da, noi nu o putem impartii toti, nu ne ajunge. „Uite aici o bucata de paine, infasurata in batista si tine-o la piept pana cand ajungi Acasa. Pe drum daca te tenteaza foamea tine-o strans si nu te atinge de ea decat daca puterile te lasa si simti ca te pierzi. A scrasnit din dinti. Sa ramana paine pentru cand ajungi aproape de casa, pentru ultimele eforturi.” Finalul povestii o sa-l descoperi singur.



K s-a apropiat de data asta tiptil de umarul lui Adrian. O boare de vant i-a adus lui Adrian la picioare, pe banca din parc, iar hartii de ziare, fotografii rupte din revistele mondene. Privea chipul unei fete brunete, cu un coc mare in varful capului si ochi mari, cat obrajii, verzi. Se gandea ca nu e frumoasa pentru ca nu exprima nimic din interior, nu transmite nimic puternic din inauntru. Nu are o expresie a fetei care sa transmita trairi, ci e mai degraba cum ar spune colegii de facultate: „plastic”. Isi aducea aminte de certurile cu Lucia cand i se parea ei din gelozie excesiva ca merge cu ea pe drum de mana si se uita la alte fete.
- Stii K ? Ma gandeam ca daca Lucia ar fi avut mintea de acum, nu ne-am fi despartit niciodata... Cat timp a trecut de la despartire? Doi ani, poate chiar trei... Trece timpul... Imi aminteam acum in paralel ca bunica mereu m-a ferit de raul din lume. Mereu mi-a spus de mic cate boli exista, sa ma feresc de necunoscuti.... In ultimul timp Lucia nu a mai scos cainele afara.... Nu stiu K, sunt naucit, imi fug ideile prin minte... de la un etaj la altul al constiintei...
- Cainele Luciei a murit.
- A, da? Cand?
- Demult.
- Dar tu de unde stii?
- Ce conteaza? Important este ca stii si tu acum. Continua ideea cu bunica, era interesanta.
- A, da... bunica... As vrea K sa-ti inmanez singurul meu roman sa-l citesti avand in vedere ca tu vii din alt timp. Sa-mi spui daca romanul meu se mai poarta. Dar nu...
- Si eu ti-am dat singura Carte a Lumii. Ai putea face un efort de incredere si sa-mi dai romanul tau.
- Mai bine decat sa mi-l aduci inapoi, mai bine i l-ai arunca intr-o zi din zbor Luciei la fereastra la etajul trei, camera o suta.
- Sta la camin?
- Nu, e din oras.
- Atunci de ce e camera o suta si nu e apartamentul o suta?
- E doar o camera. Camera unde ne intalneam noi, din apartamentul o suta cinci. De fapt camera face parte din apartament, e tot o suta cinci, insa asa ii placea ei sa spuna: camera o suta.
- De ce ii placea sa spuna asa?
- Off, K, parca esti copil! Pentru ca ea spunea ca zero e numarul perfectiunii, fara inceput , fara sfarsit, iar unul ca noi doi eram unul. Noi aveam camera noastra in lume. Dintr-o constructie gigantica care e lumea, noi aveam celula noastra, conectata doar printr-o fereastra la in afara, la lume.
- Frumos. Lucia e linistita acum . Te-a uitat.
- Da? Frumos. Ma bucur ca e fericita acum.
- Linistita, nu fericita.
- Linistea de cele mai multe ori echivaleaza cu fericirea.
- Nu si in cazul ei.
- A! Da? Bun. Ma bucur ca Lucia e linistita.
K se apleaca peste umarul lui mai mult pana ii ajunge la ureche.
- Vino in fata sa te vad. De ce stai in spate?
- Nu. Azi nu vreau sa ma vada nimeni, adica niciun om. Mi-e de ajuns ca ma vad Ei.
- Dar chiar, nu te-au mai prins? Ca ultima oara zbierai in parc ca te urmaresc Ei si ca te-au prins deja.
- Nu urlam. Adica ba da, dar oamenii nu ma aud oricum.
- Eu te aud si sunt om.
- Nu chiar. Oamenii cu un surplus de sensibilitate nu sunt oameni. Sunt supraoameni.
- Daca e asa, atunci de ce Lucia nu a vazut in mine supraomul?
- E ca si cum ai intreba acum de ce trece timpul.
- De ce?
- Ca sa nu se simta omul niciodata fericit. Sa caute mereu fericirea in tot ce atinge sau in tot ce-si doreste si s-o tot caute si sa se simta fericit ca are posibilitatea sa caute fericirea pana la batranete. Multi nu ajung batrani. E un fel de a-i face pe oameni sa se simta complexati in fata Universului.
- Bunica mereu ma ferea de rau.
- Nu te ferea. Te feresti singur pentru ca ti-a inoculat ideea fricii de ceilalti, sa te feresti de ei. Tu te aperi de ei, nu bunica. Simtea ca o sa fi incapabil sa te adaptezi vietii vulgare si daca nu poti sa lupti, atunci sa te feresti macar.
- Am avut mereu frica de straini. Mi se pare ca la orice colt te pot rani, iti pot face un rau. Necunoscutii sunt cei mai periculosi. Nu stii ce gandesc si ce dimensiune are lumea lor launtrica. Cum vad ei realitatea. Bunica m-a ferit de oameni sa nu ma deoache. De necunoscuti mereu ma feresc. Sunt sceptic. Par dubios, rad, vorbesc cu toata lumea, dar in interiorul meu mie mi-e frica de toti de fapt. Nu las pe nimeni sa patrunda in sinea mea. E un loc pur, sfant. Ma tem ca altii ar putea pangari lumea mea.
- Si acum ai frica de necunoscuti.
- Mereu mi-a spus bunica sa nu ma apropii de necunoscuti, ca sunt parsivi, ca ma parasc altora cand nu ma astept. Acum m-am mai acomodat cu rautatile ce exista in exterior. Nu prea mai ma sperie nimic. Ma astept, cum s-ar spune, la orice.
Adrian se ridica de pe banca intinde bratele larg parca ar cuprinde cerul si se invarte:
- Viata e superba. E ca un vis. As vrea s-o traiesc si s-o retraiesc si s-o traiesc si s-o retraiesc pana cand ma satur de viata.
K a disparut demult de pe peluza. Au ramas cateva flori calcate de un pas. Cateva petale cu noroi pe ele. In aer se simtea adierea primaverii. Timpul bocanea pe piatra dar se ferea de Adrian, sau el de timp, asa cum il invatase bunica.

Un comentariu: