Vasleste.
Au trecut ceasuri, zile poate.
Umerii il dor de povara datoriei sfinte, insa rezista. E calit de peregrinarile prin munti, de cararile parcurse cot la cot cu soarele uscat prin desert. Calatorii facute cu scopul slefuirii. Cum vantul finiseaza stancile, asa omul interior e slefuit de suferinta. Asprimea fata de trup ingaduie inflorirea sufletului.
Luntrea incarcata cu parfumul bradetului din munti si cu traista pelerinului, se lasa in voia stapanului ei."Sa inveti sa-ti conduci viata - asemenea unei barci pe valurile necunoscutului", spunea maestrul. Isi aminteste chipul sau blajin, plimbarile sub piersicii in floare. "Cercetand vei afla fericirea dar totodata vei gasi si durerea. De-acum tu esti acela care decizi". Atunci l-a vazut ultima oara. Ii daruise toiagul de bambus.Inaintarea in grad si eliberarea de obligatii fata de maestru. Acesta avea sa ia urma cocorilor spre Rasarit, spre Tara Luminii. Ca ucenic o sa-l poata urma doar dupa ce-si va fi indeplinit misiunea
Vasleste.
Au trecut zile, poate saptamani.
Inainte de a porni in ultima calatorie, si-a incinerat toiagul pe mal, rupand astfel legatura cu pamantul.I-au ramas de-acum apele si cerul. Haina aspra de canepa intensifica durerea miscarii bratelor si Ii sacadeaza respiratiile. De ce viata ( mai ales aceasta de ascet) e un drum al suferintei? Unde sunt nuferii ce i-au mangait ochii la plecare? inceputul oricarei vieti e insotit de nuferi.
Vasleste.
Au trecut saptamani, poate ani.
Ultimele stele isi sting ochii in apa. Deodata, observa zambetul Parintelui.E acolo, peste tot. In luna ce se retrage sfioasa. In prima geana de soare peste crestele inzapezite. In versantii brazdati de ceata. In zborul soimilor spre pantele domoale. In naiul ce canta departe, sub un piersic.
Bratele ii cad fara vlaga, dar nu scapa vaslele. Ii inunda Lumina Rasaritului. Dispare orice durere. Simte ca redevine ce a fost candva.
Vasleste continuu, transfigurat de fericire.
Departe, spre Rasarit.
Mainile i-au devenit aripi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu