Cosmarul - Fuseli

Henry Fuseli (1741-1825) s-a nascut la Zürich, într-o familie de artisti dar a plecat în Germania si apoi în Italia, pentru a scapa de persecutii. Ajuns în patria marilor maestri ai Renasterii, Fuseli îsi schimba numele si se hotaraste sa se dedice picturii si schitelor. În lunga sa cariera, va realiza peste doua sute de picturi si opt sute de schite, unele din ele mai apreciate decât pânzele. Desi la Londra îsi câstiga existenta cu scurte povestiri, norocul lui a fost insistenta lui Sir Joshua Reynolds de a se dedica total picturii.
Tânarul Fuseli l-a ascultat si, dupa mai multe tentative reusite, a completat un exeptional ciclu de picturi si desene dupa poemele epice ale poetului John Milton („Paradisul pierdut” si „Paradisul regasit”). Expozitia cu pricina a fost un mare succes, comparabil cu un ciclul dedicat lui Shakespeare, în aceeasi perioada. A fost marele moment de glorie al lui Fuseli, care ulterior a fost numit membru asociat al Academiei regale (dupa câtiva ani a devenit membru cu drepturi depline).
Apetenta sa pentru paranormal a condus la realizarea celei mai cunoscute pânze ale sale, si anume „Cosmarul” (1782), opera care pune în evidenta fara dubii ca Fuseli a fost un mare pictor al epocii sale.
Elementul central al compozitiei este celebrul demon al noptii, Incubus, care hartuieste femeile, provocându-le cosmaruri cu nuante erotice. Drama femeilor atacate de Incubus este ca pot ramâne însarcinate si da nastere unor personaje controversate – cum este si Merlin, conform unei traditii medievale. Nevinovata femeie din compozitia lui Fuseli devine simbolul nefericii materne. Ea va deveni mama unei vrajitoare (sau vrajitor) si acest blestem o va urmari pâna la moarte.
Pânza „Cosmarul” este capodopera lui Fuseli cea mai cautata si mai folosita în tratatele de parapsihologie. Demonul Incubus este aici prezentat ca o monstruozitate, dar unii autori spun ca acesta poate lua înfatisarea unui om obisnuit, pentru a-si pacali victima. Oricum ar fi, Fuseli ne face sa tresarim în fata unei capodopere terifiante.
Interpretarea tabloului difera.Calul si incubus-ul portretizeaza folclorul.Multi au intepretat tabloul ca avand o tenta erotica pronuntata insa studenti au interpretat tabloul ca fiind o idee freudiana despre subconstientul obosit.

Un vis

Sfârşitul lumii a venit într-o joi... Aşteptam în staţie, ca în fiecare zi de lucru, să vină troleibuzul, şi tocmai mă aplecasem să mă închei la şireturi, cu ochii la picioarele blondei din faţă, când mi-am dat seama că nu pot să fac şi una, şi alta. Adică să mă închei şi la şireturi şi să mă uit şi la picioarele ei. Am hotărât să acord o plăcută amânare picioarelor şi m-am concentrat asupra şireturilor, care se încăpăţânaseră să formeze un nod chiar mai încâlcit decât cel gordian. Până la urmă i-am dat de cap şi, înainte de a mă ridica în picioare, am hotărât să profit de poziţia strategică în care mă aflam ca să-i mai studiez o dată blondei partea de jos a caroseriei, dacă ar fi fost să mă exprim în limbajul meseriei mele de zi cu zi: eram mecanic auto. Am întârziat deci cu mâna pe şireturi şi am ridicat privirea. Prima reacţie a fost să mă ridic în picioare şi să strig furios:
— Bă, care mi-aţi luat blonda?!
Abia mai apoi am văzut că de fapt nu numai blonda, ci şi ceilalţi oameni din staţie dispăruseră de parcă i-ar fi luat vântul. Am rumegat câtva timp gândul ăsta, privind neliniştit în jur şi aşteptându-mă la orice: chiar şi s-apară unii de la Camera Ascunsă şi să-mi filmeze faţa buimacă. Ce-i drept, ar fi avut ce să filmeze!
Am rămas aşa minute în şir privind năuc în jur, şi abia apariţia troleibuzului în staţie m-a dezmeticit puţin. A trecut pe lângă mine încet, fără să oprească, şi am putut vedea că pe locul şoferului nu era nimeni. De fapt nu era nimeni în toată maşina. Când a ajuns la capătul străzii, în loc să cotească la stânga, pe traseu, a luat-o tot înainte, intrând într-un gard, şi captatorii săriţi care se bălăbăneau ca două mâini neajutorate m-au făcut să tresar, cutremurat de un gând: „Am rămas singur pe lume!“… Alte maşini scăpate de sub control se izbeau unele de altele sau de clădiri, oprindu-se până la urmă în trosnet de tablă sfărâmată. M-am tras înapoi când una a trecut prin staţie doborând chioşcul de ziare de lângă mine, şi abia când s-a izbit în plin de o clădire, luând foc, mi-am dat seama că nu putea fi vorba de nici o cameră ascunsă Totul era real, şi trosnetele flăcărilor care cuprindeau lacome clădirea din lemn m-au convins mai mult decât orice altceva că totul era cât se poate de real.
Am plecat nehotărât pe jos, spre centrul oraşului, privind cu speranţă în jur. Pustietatea străzilor m-a convins foarte repede de un adevăr incontestabil: eram singur, cel puţin aici, în această parte a oraşului. Văzusem prea multe filme despre al treilea război mondial ca să nu mă gândesc mai întâi la această ipoteză: o armă tăcută, insidioasă, care ucide numai oameni, lăsând infrastructura neatinsă. Arma pe care şi-o visează în taină orice general…
„Bine, dar atunci eu de ce nu m-am evaporat sau neantizat la fel ca toţi ceilalţi?“ Sau poate că extratereştrii, înainte de invazie, s-au gândit să cureţe această planetă, care ar fi pentru ei mai plăcută fără oameni? Rămânea aceeaşi întrebare: de ce toată lumea dispăruse şi eu nu?
Târziu, spre seară, după ce mă lămurisem că în tot oraşul nu mai era nici un suflet viu, m-am îndreptat spre casă, pregătindu-mă pentru cea mai grea noapte din viaţa mea. După ce m-am zvârcolit în pat până spre miezul nopţii fără să pot dormi, m-am ridicat, m-am îmbrăcat şi am ieşit afară, în aerul răcoros al nopţii de vară. Intenţionasem să caut o farmacie şi să încerc să găsesc un somnifer, pentru că era sigur că gândurile negre ce mă bântuiau şi spaima că aş fi rămas singurul, ultimul om de pe Pământ, nu aveau să mă lase să dorm liniştit multe nopţi de acum încolo. Nu eram obişnuit să văd oraşul aşa, întunecat şi fără nici o rază de lumină. Ultimele incendii se stinseseră în cursul serii, şi acum totul era învăluit în beznă. Am intrat în prima farmacie şi, abia ajuns înăuntru, mi-am dat seama că nu pot găsi ceea ce căutam pentru că îmi lipsea lumina. Ar fi trebuit să încep mai întâi cu un chioşc de ţigări şi să iau o cutie de chibrituri sau o brichetă, dar mă îndoiam că aş fi putut găsi ceva în întuneric. Era o noapte fără lună, şi lumina stelelor era insuficientă ca să mai pot face ceva. Orbecăind, m-am îndreptat spre casă rememorându-mi în minte cât de multe aveam de făcut mâine.
„Dacă va mai fi un mâine“, mă străbătu un gând. Tocmai treceam pe lângă vechiul bastion al ţesătorilor, când mi-a trecut prin cap să mă urc până în vârful lui. „Poate“, îmi spuneam eu înfiorat, „dacă ar mai fi rămas cineva în viaţă şi ar fi fost mai chibzuit ca mine, şi ar avea la îndemână o lampă sau o lumânare, de acolo, din turn, aş avea ocazia să-l văd“.
Cuprins de surescitare, am suit în fugă treptele. Când am ajuns sus am făcut ochii roată peste oraş. Nicăieri nici o lumină… Ba nu… Undeva aproape de barieră, o lumină slabă pâlpâia când şi când. M-am frecat la ochi să-mi limpezesc vederea şi am privit din nou. Chiar era o luminiţă acolo. Slabă, ca o năzărire, părând gata să se stingă în orice clipă, dar era acolo. Mi-am întipărit bine în minte locul şi, după ce am coborât în fugă din turn, am pornit spre ea.
„Oare cât să fie până acolo?“ mă întrebam, în timp ce mergeam prin liniştea netulburată de nimic a nopţii de vară. Născut şi crescut în oraş, abia acum îmi dădeam seama că în locul ăla nu fusesem niciodată. Ca şi în multe alte părţi ale oraşului. Porţiuni întregi din el îmi rămăseseră necunoscute şi misterioase, şi aveam să le văd acum numai datorită acestei întâmplări. Atât cât le voi putea vedea în noaptea asta.
După aproape o oră de mers întins, am ajuns în locul unde ar fi trebuit să fie luminiţa zărită din turn. În jur, numai case întunecate… Am străbătut străduţă după străduţă şi, când să ajung aproape de barieră, m-am oprit dezamăgit. Luminiţa venea dintr-o bisericuţă mică de lemn, care, înfruntând nu se ştie cum valul construcţiilor şi modernizărilor de tot felul, rezistase uitată de vremuri între blocuri. În mod sigur era o lumânare rămasă aprinsă de dimineaţă şi care mai ardea cu ultimele pâlpâiri. „Deci nici vorbă să mai fi rămas cineva în viaţă.“
Am intrat făcându-mi cruce, înfiorat dintr-o dată fără să ştiu de ce. Biserica era pustie şi lumânarea era aprinsă chiar lângă altar, trimiţându-şi în jur lumina tremurătoare… M-am apropiat încet… Lumina lumânării pâlpâia tot mai slab, ca şi cum ar fi fost pe cale să se stingă… Sfinţii din icoane păreau că mişcă uşor din bărbile lungi şi mă îndemnau să mă apropii mai mult… Am mai făcut un pas, şi din altar a ieşit un bătrân cu barbă lungă şi albă. Credinţele şi miturile copilăriei m-au năpădit brusc, dar nu am avut timp să le rememorez şi nici să cad în genunchi, pentru că bătrânul m-a privit zâmbind cu ochii lui albaştri şi mi-a spus:
— M-ai găsit în sfârşit, fiule!
Am vrut să zic ceva, să întreb, dar nu mi-a mai dat timp.
—Acum e rândul tău să te ascunzi!… Ai un miliard de ani ca să o faci…

Where is the horse and the rider...?

Da,inca o zi a trecut fara sa fac mare lucru.O zi obisnuita si stupida.Am dat teza la engleza si m-au enervat toti din clasa cu vorbaria lor.La istorie nu am de gand sa fac nimic uite asa de chichi.Am impresia ca devin un copilas cu replicile astea.Oricum nu as putea convinge pe nimeni cum sunt cu adevarat.Nici nu vreau,nici nu-mi pasa.
Mi-as dori ca intr-o buna zi sa fac precum a zis si Paul Eugen Banciu in cartea sa "Somonul Rosu", sa ma retrag in munti departe de tot ce reprezinta tehnologia si rautatea oamenilor.
In ultimul timp simt rautatea lor,e un miros gretos asemanator cadavrelor incinerate de napalm pe campul de lupta,egoismul lor,egocentrismul si replica cea mai frecvent prezenta in limbajul lor "ce destept sunt o sa ajung acolo o sa am un salariu de va sparg o sa am masini o sa fac tot ce am chef"...oricum pana acum ce au facut ? nu tot si-au facut de cap si tot ce au avut chef ?...oricum nu se va schimba nimic toti vor ramane la fel si vor critica modul de lucru.Tin minte vag o replica din filmul "Platoon",regizat de Oliver Stone,cand personajul principal,soldatul Taylor (Charlie Sheen),in timp ce sapa o groapa se gandea ca iadul reprezinta "imposibilitatea ratiunii"...inclin sa cred ca are dreptate.Toti isi fac de cap,se distreaza,calatoresc,beau,etc dar lumea nu s-a construit pe asta.Pana si marii scriitori romani ca Mircea Eliade sau Mihai Eminescu nu au stat de petreceri si porcarii mondene,ei au observat acest "iad al nestiintei".Voi incerca sa ma izolez de acesti oameni si sa conserv ce pot in mine fara a fi nevoie sa ascult replicile lor inspirate din reviste comice.
Astept sfarsitul scolii cu o nerabdare cronica...dar de fapt ce astept ? O vacanta care trece si ea...sunt confuz in privinta viitorului,dar in fine asa am fost mereu,viitorul e doar o prelungire a trecutului.
Vad oameni veseli pe strada,relaxati de parca nu au nicio grija...si din contra vad oameni cu ochii tristi privind pamantul si nicidecum in fata.Oare ce se afla in capul lor ? Nu m-ar interesa cei veseli dar cei tristi cu siguranta! As fi tentat sa vorbesc cu un barbat in varsta despre framantarile sale asa cum am facut mai demult.Tin minte ca asteptam pe Narcisa sa mergem la scoala dar pana sa ajunga la locul nostru de intalnire,m-am asezat pe o banca langa bloc.Peste 2 minute,un barbat mai in varsta s-a asezat langa mine si a inceput sa ma intrebe la ce liceu sunt.L-am privit adanc in ochi si am simtit ca sunt de o varsta cu dansul.Inca simt...inca tin minte privirea aceea trista si involburata precum apa marii.Era atat de bland si tremura incat trebuia sa ma abtin sa nu Ii ofer ceva sa nu mai tremure.Mi-a povestit de fiul sau care a invatat in acelasi liceu cu mine si care era plecat din tara.Toti pleaca pana la urma,doar ca prin moduri si locuri diferite.Dupa aceea a trebuit sa plec.L-am lasat pe banca dar l-am privit cu parere de rau.Unii oameni merita mila desi cei din jur sunt prea inghetati sa vada.
Poate nu imi pot controla emotiile prea bine si unii ar zice ca sunt slab...poate sunt...dar stiu un singur lucru...mai bine ajut un om in varsta decat o pipita proasta sau un manelar retardat.

Frumusete

Astazi m-au aruncat peste bord. Da, era si timpul. Dupa atata vreme in care nici macar nu le mai vorbeam, nu le mai dadeam prea multe ordine, nu-i stimulam in vreun fel, ei s-au rasculat si au facut-o. Echipajul era foarte nemultumit in ultima vreme, de mult nu ne mai opriseram pe undeva, pe vreo insula, si marea ni se urcase tuturor la cap.
Fiecare devenea din ce in ce mai absent, mai inexistent si mai ciudat, mai banal parca. Era de asteptat aceasta rascoala ocazionala. Se mai intamplase pana acum, dar niciodata nu ma aruncasera peste bord. Cel putin nu-mi aduc aminte de o astfel de intensitate.
Era vorba despre gandurile mele, ele erau echipajul meu, asupra caruia nu mai eram sigur daca-mi pot exercita puterea mea de capitan. De fapt, nimeni nu este un capitan in adevaratul sens al cuvantului, respectat de toti. Aceasta este o utopie chiar si pentru mintea si interiorul fiintei umane. Intotdeauna exista ganduri care sunt pe cale sa se revolte, pun la cale un complot, explodeaza in adevarate crize pentru tine, o nesiguranta taioasa provenita dintr-o singuratate in care tot ele te trag, parca. Unele sunt mai pretentioase decat altele, altele mai rebele, altele se plang, sunt ametite, altele cu rau de mare si asa mai departe...
Totusi, nu stiu de ce anume corabia mea arata asa de distrusa din departare.Un loc pe care aveam senzatia ca-l cunosc ca-n palma, dupa atatia ani de existenta, un loc unde traiam pana astazi, ma dezamageste. Sa fi obosit eu in tot acest timp si sa fie acesta un sfarsit? Sau sa fie doar un minim al variatiei obositoare a constiintei, a starii sufletesti care ma macina de atata timp, cand pe o culme a fericirii si a veseliei, cand in niste gauri spiralate parca, ale tristetii, singuratatii si nesigurantei? O adevarata depresie...

Marele oras lucea in zare, degajand toata acea caldura caracteristica. Eu eram la marginea acestuia, langa un drum modest, de tara, pe pajistea vie, de-un verde inchis al ierbii. Nimic altceva decat o apa destul de tulbure, adanca, dar nu asa de agitata inca, pe care eu pluteam. In jurul corabiei care se indeparta incet, cu catargele ei distruse – cladiri inalte peticite de ferestre, prea identic parca – mai pluteau numeroase lazi cu provizii sau gunoaie si bucati de lemn care sarisera din ea de la ultima lupta. Toate acestea se insirau sub forma cotetelor, casutelor singuratice, a gheenelor de gunoi, gradinilor si gardurilor acestora, care descriau aceasta margine de oras. Nici nu stiu de ce mi le aruncasera, caci eu nu aveam nevoie de obiecte de care sa ma prind, sau de provizii. De fapt, copacul la umbra caruia stateam era sprijinul meu. Mi-am dat seama de curand ca eram oarecum „in largul meu” in acest loc, plutind pe aceasta mare infinita de iarba, ale carei valuri timide erau dealurile prea putin iesite in relief. Umbra fluturand, a frunzelor copacului era intocmai ca un steag palid al libertatii care ma mai linistea si imi dadea curaj. Curaj? Sa mai gandesc poate, sa mai adun din gandurile care esuasera si ele odata cu mine.
Aici ele se simteau mai bine, isi reveneau, si chiar daca majoritatea ramasesera pe corabie, in oras, la mine acasa sau eu stiu in ce alt loc, vreo doua trei mi se alaturasera, incepeau sa lucreze atat in interiorul meu cat si in exterior, formand mici insulite unde as putea sa ma declar „naufragiat”. Deja nu mai faceam diferenta dintre universul meu intern si lumea asta mica in care traiam de fapt si cred ca acest amestec nu era prea bun.
Pe masura ce orasul se indeparta, incepeam sa devin din ce in ce mai mult un zeu al marii, un nou capitan, dar asta nu avea sa dureze mult. Alte ganduri, ciudate, ingrijoratoate, incepeau sa mi se plimbe in jur, intocmai ca niste monstii marini sau cel putin rechini. Simteau nevoia sa-mi povesteasca totusi ceva inainte de a ma devora, pregateau un ritual parca.
Unul facea referire la viata marina. Palcurile de oi deveneau pesti rotunzi si aproape bidimensionali, cainii erau ceva mai mari iar masinile care treceau pe drumul din spatele meu scuipau cerneala lor intocmai ca niste caracatite nervoase. Ii consideram pe toti foarte periculosi, caci faceau parte din urban, din oras, din lumea de care fugisem si scapasem astazi. Ea era ironic de pustie si de moarta dar totusi se manifesta acum. Oare si echipajul meu era mort? Poate ca eram toti niste strigoi descarnati care ne corupeam unii pe altii.
Odata cu aceste ganduri, apa se racea, iar valurile se infuriau, sub forma unor usoare adieri de vant si gemete ale cerului care se innora, prevestitor de vreo furtuna.
Tot nimicul acela al orasului, atatea persoane si totusi niciuna vie, toate moarte sau pe moarte, bolnave, nebune, erau de speriat. Piesele de rezistenta le erau cateodata privirile. Desi majoritatea banale, printre toata acea multime existau si zvacniri de priviri adanci, care te faceau sa te gandesti daca nu cumva voiau doar sa te-amageasca sau daca nu ai innebunit deja. Da, era trist. Dominat de aceste premise, eliminam din start orice speranta, incercarea de a le patrunde, cautarea acestora, cercetarea, si eram cu adevarat confuz cand venea vorba de societate, poate chiar las, un hot al acesteia, un mic capitan increzut si ignorant.
Aceasta era situatia si imi parea rau cand eram lovit de spumele valurilor care vedeam ca nu erau doar spumele de la gura nebuniei si prostiei care domnea. Briza ma ducea cu gandul la sirene, dar ele erau singure, diferite de cele mitologice si poate la fel ca mine, sau cel putin „dubioase”. Poate ca si ele erau intr-o cautare a frumosului, a vreunui leac impotriva singuratatii. In zadar insa, caci atitudinea aceasta era una nepotrivita si oricine pierdea adoptand-o, in aceasta lume foarte urata si totusi diversa. Era obositor sa te gandesti la toate acestea, asa ca m-am hotarat sa ma relaxez si sa incep sa admir peisajul.
Aici era toata frumusetea... dar oare chiar era frumos? Desigur ca schimbarea pamantului, a uscatului in mare si a acesteia, a suprafetei de apa in uscat, era o idee buna. Dar nu era prea purificatoare? Nici macar nu mai stiu ce-mi doresc. La urma urmei, corabia mea era una urata dar existau atatea altele pe care nu le vazusem, stiu asta. Nu cred ca as avea dreptul sa ma resemnez intr-o astfel de inversare purificatoare care ar distruge tot ce exista, pentru a releva acele culturi pierdute, cand eu nici macar n-am explorat marea si lumea existenta. Nu sunt pregatit inca dar simt ca la un moment dat asta o sa se intample, fiindca sunt constient de schimbare. Simt iarba cameleonica preschimbandu-se ocazional in suprafata de apa slab involburata, astfel incat nimeni sa n-o observe prea usor. Simt si muntii care cateodata sunt adevarate valuri, si mai greu de observat insa. Totul e pregatit sa se dezlantuie parca. Ca si cum timpul s-ar fi oprit acum in loc si ar fi surprins o fotografie a acestei uriase mari pe care traim ca pe uscat, evolutia noastra fiind una aparenta, psihic respirand tot prin branhii. Parca si sunetul acela al apei care-ti inunda urechile e prezent tot timpul, daca-l asculti bine.
Este vorba de timp aici si presupun, cu o nota slaba de optimism, ca totul este la un nivel individual. Cred ca fiecare poate hotari pentru el reinceperea derularii timpului, si il poate opri la loc. De aceea visam, cunoastem, uitam si ne dam seama prea tarziu de semnificatia tuturor acestor actiuni. Pentru unii, asta se petrece la un nivel involuntar care poate duce doar la innebunire, la alterarea psihica definitiva. De fapt, pentru toti e periculos, dar riscul acesta chiar isi are meritul. Frumosul este ceea ce iese la suprafata, legatura dintre noi, observatorii, si acea lume care asteapta sa fie descoperita, acel timp care asteapta sa treaca si care niciodata n-a trecut asa cum mi-am dorit, pana acum. Inca visez si nu stiu ce m-as face daca n-as mai putea visa.

Until it sleeps

Nu stiu cum sa incep.Ma rog incerc cum pot.A trecut inca un Paste.Am mancat,dormit,citit,bla bla bla aceleasi chestii mereu.Ma simt frustrat de toate proastele si amaratii din jur.Nu suport sa socializez cu nu stiu ce indivizi,si de aceea ascund multe lucruri fata de cei din jur.Nu suport laudarosii sau cei cu complexe de superioritate sau proastele care ranjesc si isi povestesc viata ca si cum totul e atat de usor.
A venit si Lucian pe acasa...prefacut si beat ca de obicei.Mi-am pierdut vremea cu el incercand sa nu ascult porcariile care le indruga.Slujba,bani,acelasi chestii.Oamenii ahtiati asa raman.M-as chinui degeaba sa incerc sa le explic cat de pierduti sunt,de aceea nu voi face nimic...voi sta voi citi si ce voi mai face...las lumea in pace ca daca deranjez pe cineva imi sare in cap.
O sa citesc in curand "Somonul rosu" de Paul Eugen Banciu,un om care a intrat in moarte clinica de 9 ori,in care povesteste ce isi aminteste din multiplele come.
In rest...maine scoala.Iarasi ma deprim privind peretii si ascultand replicile colegilor.Iarasi iarasi iarasi...mi-as dori sa dispara pur si simplu acea cladire cu toti din ea...desigur eu si Narcisa sa nu fim la fata locului.Deja simt cum vine sentimentul prea cunoscut...again and again...over and over.

Eat me,drink me

Prin gaura cheii mi se-arata un univers intr-un inel ce se invarte zbuciumat pe degetele papusilor cu chip de ceara. Sunt sigura ca praful de nori s-a asternut deja pe ochii lor si am ramas doar noi deschisi. Inelul le strange si le intra-n pergament, iar noi zburam liberi tragand in piepturi aburi mov. Picaturi mari de lumina tes fin panza verde a irisilor nostri fixati pe pielea pamantului gol ce se-ndoaie sub greutatea pasilor de ceara. Copacii-creta isi depun strat dupa strat pe crengi si isi rasfira frunzele spre noi, intinzandu-ne chei de gelatina. Nu le-am vrut, am fugit, desi eram fascinati de transparenta lor grotesca si mirosul fad de vechi si cunoastere. Ni s-a facut frig si eu am cules muguri de apa si tu ai adus scoarta de luna. N-au fost de-ajuns, privirile de ceara inca ne-nghetau si pliurile pamantului incercau sa ne prinda rasuflarea, iar noi tot zburam si vedeam cum inelul se strange in jurul lor si le sugruma. Un val de cerneala a inecat totul si noi am vazut apocalipsa, cum verde si violet s-au stins in nimic si ceara s-a topit. Hartii rupte s-au imprastiat in jurul nostru si ne-au strans intr-un cerc plin, concentrat in lumini si sclipiri de intuneric. Atunci ni s-a revelat drumul drept catre buze calde si ne-am unit intr-un inel in jurul haosului.
Mainile se desfac incet, eliberand aer rece si fortand vidul. Fire de praf se agita, se raspandesc de pe pielea pergamentoasa si creeaza vartejuri, antreneaza haosul linistit. Un vant starnit de frig si nimic impinge toate particulele intr-o parte, incearca sa le condenseze si apoi sa le distruga, dar sunt prea eterogene si nu exista un liant care sa le transforme la loc in piele. Aerul izbeste palmele, dar nu le poate misca. In imobilitatea lor, domina lumea. Acum e momentul in care se scufunda in existenta, permit sentimentelor, impresiilor, glasurilor colorate si imaginilor tipatoare ale particulelor sa ia forma si sa patrunda in caus, sa le surprinda ca realitati externe intr-o realitate ascunsa lor. Mainile sunt observatori, se afunda pana la incheieturi in secretiile psihice si fiziologice, testandu-le fluiditatea si consistenta, cautand ceva si rascolind masa informa, semitransparenta. Se opresc si incep sa indeparteze particulele, agitandu-si degetele, scuturandu-se de lichid, raspandind mii de picaturi in jur , picaturi ce se indeparteaza cu viteza si se topesc in opacitate. Mainile se unesc la incheieturi si se apropie, eliminand vijelios aerul dintre ele. Degetele se intrepatrund si se indoaie rotunjit, fiecare gasindu-si locul sapat in piele. Picaturi se scurg in causul deschis si aerul rece inca desparte podul palmelor. Muschii se contracta, mainile se unesc si explulzeaza tot dintre ele, liniile calde lipidu-se la loc. Haosul interior si-a reluat linistea, departe de agitatia prafului, picaturilor si aerului.
Sangele meu se varsa pe podeaua orizontului, murdarind clarul cerului si hranind betonul crapat. Santulete pline de praf sunt umplute cu lichid si se formeaza un noroi de un rosu murdar, marturie ca a existat ceva inaintea asfaltului si strazilor. Cerul e deja suprasaturat de lumina si imi respinge sangele, coagulandu-l in ploaie si impingandu-o catre linii. Poate va fi innegrit si punctele razlete vor forma graficul unei noi functii a dementei ordonate. O voce moale scuipa cerneala spre orizont, dezgustata de componenta organica a fluidului meu. Albastrul se izbeste violent de cheaguri si le rupe crusta, redandu-le rosul lucios si amestecandu-se cu el. Violet. Bucati de cer si de beton au fost stropite cu violet si picaturi inca dau o lupta muta pentru a crea noi nuante, totul intr-o miscare ametitoare. Sangele meu inca se scurge nepasator, violetul nu il impresioneaza. Un foton se descarca pe un fir de par decolorat si naste o scanteie ce erupe pe o bara metalica. Un foc viu se inalta, mistuind metalul ruginit in picaturi sferice fierbinti. Cateva se preling pana intr-o baltoaca statuta si se descompun intr-un verde tare ce acapareaza apa. Focul ia proportii si sangele meu il adapa, ploua cu cheaguri si violet si betonul s-a facut de un verde gelatinos. Un strop de sange si un strop de foc, un strop de verde tare si un strop de violet inert, se intalnesc intr-un punct nedefinit si explodeaza in culori si lumina ce se dizolva instantaneu. Orizontul si-a reluat linia neagra.

Fara perdea

De cand ma stiu am fost fascinat de perdele. Inca de cand eram mic copil, in casa bunicii, tot timpul meu s-a consumat in jurul acestui obiect mistic, care m-a ademenit cu faldurile sale, dar si mai mult cu miscarea imperceptibila cauzata de cine stie ce vanturi, sau poate reactii in lant pornite de vreo aripa mult prea subtire de fluture. Stiam inca de pe atunci ca in spatele acestora, al perdelelor, se adapostesc mai multe mistere decat ar putea spectrul gandirii mele sa inglobeze vreodata...
Mi-a trecut prin cap ca in spatele valului, se afla fiinte jucause (de unde si miscarea perpetua a materialului), sau dimpotriva, malitioase,demonice. Ma gandeam ca aceste fantasmagorii incearca sa nu-si faca simtita prezenta, dar fiind in lumea umana, au preluat ceva din imperfectiunea acesteia, nereusind sa pastreze nemiscarea de piatra, miscandu-se uneori. Ochii mei au probabil o minte proprie, deoarece, fara ca macar sa ma gandesc la aceste lucruri, se fixau independent pe perdeaua spanzurata, ghicind doar miscarea de adineauri.
Am inteles ca intrega esenta a mea se ascunde dupa o perdea. Nu numai a mea...a tuturor. O perdea concentreaza cu o enorma densitate, intreaga noastra existenta. Nu, nu o bucata de panza atarnanda....ci o perdea. Si atunci mi-am dat seama ca si ele sunt impartite pe categorii. De fapt nu „am inteles” ci doar am banuit...
Oare dupa o perdea purpurie se ascund toate tristetile noastre? Daca am avea pentru o clipa curajul sa dam la o parte aceasta perdea, am gasi dincolo toate apusurile insangerate de vara tarzie? Am fi izbiti violent de raze pasnice de soare apus? Am vedea fantomele ce ne bantuiau alta data, rastignite acum de cate un fir de ata din perdea? Ne-am vedea copilaria trecuta, copilaria cu gust inefabil de inocenta, copilaria cu caise furate, sanii zburand pe zapada, frunzis hohotind de ras gadilat de Zefir. Ne-am vedea pe noi, noi cei apusi deja, noi cei sanatosi, aflati intr-o lume mirosind a altceva decat noxe...ne-am vedea legati la ochi de iubiri adolescentine, ne-am vedea toata nostalgia adunata-ntr-un tablou mangaiat de o pensula inmuita in violet? Dureros de violet...
O perdea alba, acopera sub puritatea ei de giulgiu, toata moartea din viata noastra. Orbitor stralucesc oase inalbite si slefuite de timp, oase ingropate de mult, oase ce nu vor mai sustine nici un corp decat, poate, corpul mamei Gheea. Campuri de cruci, marcand locul unui sicriu, al unui intuneric etern,al unui ciclu al materiei in natura, cu copaci in ale caror vine curge esenta de om mort si descompus. Nici un vant nu misca acest gen de perdele. Poate doar o adiere inghetata de cavou.
Albastrul unei perdele mascheaza ingenios o mare de bucurii imbratisate de aripi celeste. Fiecare moment cand zambeai se afla acolo. Primul zambet al lui Dumnezeu, atunci cand setea de credinta iti putea fi usor astamparata, primele zambete ale noilor colegi de la scoala, primul zambete ale unei fete exagerat de docil si linistitor...primele iesiri din letargie, cu fluxuri de adrenalina in fata primei tigari, furata din cine stie ce pachet de pe o masa, scanteierile in lumina solara ale bicicletei nou-noute asteptand sa fie incalecata, acordurile muzicii care a tacut demult. bucuria de a-ti stii existenta confirmata...Ce-mi confirma azi ca exist? O crima, poate, prin moartea cuiva, existenta fiind confirmata. Respectivul nu mai exista tocmai pentru ca tu existi.Dar, o mana manjita de sange poate pata azurul perdelei...
Gama larga de culori se combina, de multe ori, estompand granita si asa fina dintre perdele. De fapt cred ca toate reprezinta un macrosistem de sentimente, interdependente si interconectate. Sau, cum as fi zis altadata, „interconectate intre ele”. Toti cred ca o perdea ascunde ceva. De fapt, tot ce face ea e sa adaposteasca. Adaposteste sentimente si senzatii care altfel ar fi uitate. Acolo se afla identitatea noastra, dupa cateva perdele...Una singura chiar ascunde ceva...este cea translucida cu miscari care dau fiori, trezesc frici. Este fioroasa...ea adaposteste viitorul, viitor pe care nu il stim, defapt nu ne este permis sa il stim, restrictia fiind data de cine stie care zeu.
Iar prezentul? Prezentul se ascunde dupa perdeaua in care ne infasuram noi zi de zi...