Verde palid

Unde-ti aerul ce laudai
Cerul galben ce mangaiai ?
S-a scurs soarele in mine
Vantul fuge dinspre tine
Verdele-si pierde vopseaua
Vara,ti-ai pierdut pariul cu neaua

Prin padurea alba

Padurea alba scanteia odata cu ochii eroului a caror lumina palea cu fiecare moment in timp ce era devorat de proprii sai caini.Zeita Diana nu iarta...
Azi am recitit "Jocul Ielelor" de Camil Petrescu.Pot sa spun ca ador aceasta opera fiind atras de ideea absolutului,gasind un "frate de arme" personajul principal.Tragedia lui Gelu Ruscanu de a alege intre adevarul absolut si eliberarea unui om inchis pe nedrept.
Ideile sunt principalele personaje ale operei,fiintele devenind animate fara puterea de a se impotrivi.In timp ce il vizita pe Boruga,minerul inchis pe nedrept,fiul sau Mihai a izbucnit intr-un plans isteric,disperat sa auda ca tatal sau va muri ori de foame ori de frig pana la Craciun.Gelu privea adanc in mintea sa,stia ca scrisoarea reprezenta nu numai un document promitator,ci o cheie spre afirmare,spre eliberarea dorintei sale nestapanite de a arata adevarul indiferent cine are de suferit.Sinuciderea sa este libertate,luciditatea devenind venin.O viata sfartecata datorita unei societati care nu refuza sa dispara.O drama a unui personaj condamnat pentru sacrificiul sau.In opera lui Camil Petrescu,curajul si onoarea sunt doar niste cuvinte murdare,injuraturi,jargon al oamenilor de rand,eroul traind acest lucru pe pielea sa.
Potrivit mitului, ielele sunt niste fecioare care apar, noaptea, in locuri singuratice, rotindu-se intr-o hora. Frumoase si crude, ielele se razbuna pe cel care le vede, schilodindu-1. in drama lui C.Petrescu, cel care „vede" ideile, omul in­dragostit de o anumita idee, este pedepsit ca si cand ar fi sur­prins jocul ielelor.
Penciulescu afirma la un moment dat "cine a vazut ideile a devenit neom,ce vrei ?"
Aceasta fraza ofera o imagine de ansamblu asupra viitorului personajului.Gelu Ruscanu se lasa influentat de idei,prin urmare de iele,care urmareau distrugerea lui.
Inca de la inceputul piesei,descrierea personajului principal ca avand trasaturi feminine si o aura melancolica.

Cosmarul - Fuseli

Henry Fuseli (1741-1825) s-a nascut la Zürich, într-o familie de artisti dar a plecat în Germania si apoi în Italia, pentru a scapa de persecutii. Ajuns în patria marilor maestri ai Renasterii, Fuseli îsi schimba numele si se hotaraste sa se dedice picturii si schitelor. În lunga sa cariera, va realiza peste doua sute de picturi si opt sute de schite, unele din ele mai apreciate decât pânzele. Desi la Londra îsi câstiga existenta cu scurte povestiri, norocul lui a fost insistenta lui Sir Joshua Reynolds de a se dedica total picturii.
Tânarul Fuseli l-a ascultat si, dupa mai multe tentative reusite, a completat un exeptional ciclu de picturi si desene dupa poemele epice ale poetului John Milton („Paradisul pierdut” si „Paradisul regasit”). Expozitia cu pricina a fost un mare succes, comparabil cu un ciclul dedicat lui Shakespeare, în aceeasi perioada. A fost marele moment de glorie al lui Fuseli, care ulterior a fost numit membru asociat al Academiei regale (dupa câtiva ani a devenit membru cu drepturi depline).
Apetenta sa pentru paranormal a condus la realizarea celei mai cunoscute pânze ale sale, si anume „Cosmarul” (1782), opera care pune în evidenta fara dubii ca Fuseli a fost un mare pictor al epocii sale.
Elementul central al compozitiei este celebrul demon al noptii, Incubus, care hartuieste femeile, provocându-le cosmaruri cu nuante erotice. Drama femeilor atacate de Incubus este ca pot ramâne însarcinate si da nastere unor personaje controversate – cum este si Merlin, conform unei traditii medievale. Nevinovata femeie din compozitia lui Fuseli devine simbolul nefericii materne. Ea va deveni mama unei vrajitoare (sau vrajitor) si acest blestem o va urmari pâna la moarte.
Pânza „Cosmarul” este capodopera lui Fuseli cea mai cautata si mai folosita în tratatele de parapsihologie. Demonul Incubus este aici prezentat ca o monstruozitate, dar unii autori spun ca acesta poate lua înfatisarea unui om obisnuit, pentru a-si pacali victima. Oricum ar fi, Fuseli ne face sa tresarim în fata unei capodopere terifiante.
Interpretarea tabloului difera.Calul si incubus-ul portretizeaza folclorul.Multi au intepretat tabloul ca avand o tenta erotica pronuntata insa studenti au interpretat tabloul ca fiind o idee freudiana despre subconstientul obosit.

Un vis

Sfârşitul lumii a venit într-o joi... Aşteptam în staţie, ca în fiecare zi de lucru, să vină troleibuzul, şi tocmai mă aplecasem să mă închei la şireturi, cu ochii la picioarele blondei din faţă, când mi-am dat seama că nu pot să fac şi una, şi alta. Adică să mă închei şi la şireturi şi să mă uit şi la picioarele ei. Am hotărât să acord o plăcută amânare picioarelor şi m-am concentrat asupra şireturilor, care se încăpăţânaseră să formeze un nod chiar mai încâlcit decât cel gordian. Până la urmă i-am dat de cap şi, înainte de a mă ridica în picioare, am hotărât să profit de poziţia strategică în care mă aflam ca să-i mai studiez o dată blondei partea de jos a caroseriei, dacă ar fi fost să mă exprim în limbajul meseriei mele de zi cu zi: eram mecanic auto. Am întârziat deci cu mâna pe şireturi şi am ridicat privirea. Prima reacţie a fost să mă ridic în picioare şi să strig furios:
— Bă, care mi-aţi luat blonda?!
Abia mai apoi am văzut că de fapt nu numai blonda, ci şi ceilalţi oameni din staţie dispăruseră de parcă i-ar fi luat vântul. Am rumegat câtva timp gândul ăsta, privind neliniştit în jur şi aşteptându-mă la orice: chiar şi s-apară unii de la Camera Ascunsă şi să-mi filmeze faţa buimacă. Ce-i drept, ar fi avut ce să filmeze!
Am rămas aşa minute în şir privind năuc în jur, şi abia apariţia troleibuzului în staţie m-a dezmeticit puţin. A trecut pe lângă mine încet, fără să oprească, şi am putut vedea că pe locul şoferului nu era nimeni. De fapt nu era nimeni în toată maşina. Când a ajuns la capătul străzii, în loc să cotească la stânga, pe traseu, a luat-o tot înainte, intrând într-un gard, şi captatorii săriţi care se bălăbăneau ca două mâini neajutorate m-au făcut să tresar, cutremurat de un gând: „Am rămas singur pe lume!“… Alte maşini scăpate de sub control se izbeau unele de altele sau de clădiri, oprindu-se până la urmă în trosnet de tablă sfărâmată. M-am tras înapoi când una a trecut prin staţie doborând chioşcul de ziare de lângă mine, şi abia când s-a izbit în plin de o clădire, luând foc, mi-am dat seama că nu putea fi vorba de nici o cameră ascunsă Totul era real, şi trosnetele flăcărilor care cuprindeau lacome clădirea din lemn m-au convins mai mult decât orice altceva că totul era cât se poate de real.
Am plecat nehotărât pe jos, spre centrul oraşului, privind cu speranţă în jur. Pustietatea străzilor m-a convins foarte repede de un adevăr incontestabil: eram singur, cel puţin aici, în această parte a oraşului. Văzusem prea multe filme despre al treilea război mondial ca să nu mă gândesc mai întâi la această ipoteză: o armă tăcută, insidioasă, care ucide numai oameni, lăsând infrastructura neatinsă. Arma pe care şi-o visează în taină orice general…
„Bine, dar atunci eu de ce nu m-am evaporat sau neantizat la fel ca toţi ceilalţi?“ Sau poate că extratereştrii, înainte de invazie, s-au gândit să cureţe această planetă, care ar fi pentru ei mai plăcută fără oameni? Rămânea aceeaşi întrebare: de ce toată lumea dispăruse şi eu nu?
Târziu, spre seară, după ce mă lămurisem că în tot oraşul nu mai era nici un suflet viu, m-am îndreptat spre casă, pregătindu-mă pentru cea mai grea noapte din viaţa mea. După ce m-am zvârcolit în pat până spre miezul nopţii fără să pot dormi, m-am ridicat, m-am îmbrăcat şi am ieşit afară, în aerul răcoros al nopţii de vară. Intenţionasem să caut o farmacie şi să încerc să găsesc un somnifer, pentru că era sigur că gândurile negre ce mă bântuiau şi spaima că aş fi rămas singurul, ultimul om de pe Pământ, nu aveau să mă lase să dorm liniştit multe nopţi de acum încolo. Nu eram obişnuit să văd oraşul aşa, întunecat şi fără nici o rază de lumină. Ultimele incendii se stinseseră în cursul serii, şi acum totul era învăluit în beznă. Am intrat în prima farmacie şi, abia ajuns înăuntru, mi-am dat seama că nu pot găsi ceea ce căutam pentru că îmi lipsea lumina. Ar fi trebuit să încep mai întâi cu un chioşc de ţigări şi să iau o cutie de chibrituri sau o brichetă, dar mă îndoiam că aş fi putut găsi ceva în întuneric. Era o noapte fără lună, şi lumina stelelor era insuficientă ca să mai pot face ceva. Orbecăind, m-am îndreptat spre casă rememorându-mi în minte cât de multe aveam de făcut mâine.
„Dacă va mai fi un mâine“, mă străbătu un gând. Tocmai treceam pe lângă vechiul bastion al ţesătorilor, când mi-a trecut prin cap să mă urc până în vârful lui. „Poate“, îmi spuneam eu înfiorat, „dacă ar mai fi rămas cineva în viaţă şi ar fi fost mai chibzuit ca mine, şi ar avea la îndemână o lampă sau o lumânare, de acolo, din turn, aş avea ocazia să-l văd“.
Cuprins de surescitare, am suit în fugă treptele. Când am ajuns sus am făcut ochii roată peste oraş. Nicăieri nici o lumină… Ba nu… Undeva aproape de barieră, o lumină slabă pâlpâia când şi când. M-am frecat la ochi să-mi limpezesc vederea şi am privit din nou. Chiar era o luminiţă acolo. Slabă, ca o năzărire, părând gata să se stingă în orice clipă, dar era acolo. Mi-am întipărit bine în minte locul şi, după ce am coborât în fugă din turn, am pornit spre ea.
„Oare cât să fie până acolo?“ mă întrebam, în timp ce mergeam prin liniştea netulburată de nimic a nopţii de vară. Născut şi crescut în oraş, abia acum îmi dădeam seama că în locul ăla nu fusesem niciodată. Ca şi în multe alte părţi ale oraşului. Porţiuni întregi din el îmi rămăseseră necunoscute şi misterioase, şi aveam să le văd acum numai datorită acestei întâmplări. Atât cât le voi putea vedea în noaptea asta.
După aproape o oră de mers întins, am ajuns în locul unde ar fi trebuit să fie luminiţa zărită din turn. În jur, numai case întunecate… Am străbătut străduţă după străduţă şi, când să ajung aproape de barieră, m-am oprit dezamăgit. Luminiţa venea dintr-o bisericuţă mică de lemn, care, înfruntând nu se ştie cum valul construcţiilor şi modernizărilor de tot felul, rezistase uitată de vremuri între blocuri. În mod sigur era o lumânare rămasă aprinsă de dimineaţă şi care mai ardea cu ultimele pâlpâiri. „Deci nici vorbă să mai fi rămas cineva în viaţă.“
Am intrat făcându-mi cruce, înfiorat dintr-o dată fără să ştiu de ce. Biserica era pustie şi lumânarea era aprinsă chiar lângă altar, trimiţându-şi în jur lumina tremurătoare… M-am apropiat încet… Lumina lumânării pâlpâia tot mai slab, ca şi cum ar fi fost pe cale să se stingă… Sfinţii din icoane păreau că mişcă uşor din bărbile lungi şi mă îndemnau să mă apropii mai mult… Am mai făcut un pas, şi din altar a ieşit un bătrân cu barbă lungă şi albă. Credinţele şi miturile copilăriei m-au năpădit brusc, dar nu am avut timp să le rememorez şi nici să cad în genunchi, pentru că bătrânul m-a privit zâmbind cu ochii lui albaştri şi mi-a spus:
— M-ai găsit în sfârşit, fiule!
Am vrut să zic ceva, să întreb, dar nu mi-a mai dat timp.
—Acum e rândul tău să te ascunzi!… Ai un miliard de ani ca să o faci…